Marea iozbândă i-a revenit filmului Girl, care a luat FIPRESCI, Queer Palm (la concurenţă cu alte 15),  premiul pentru interpretare, la Un certain regard, fără a mai preciza dacă e vorba de interpretare masculină sau feminină, pentru că este ecranizarea poveştii reale a unei oarecare Nora, care a vrut să devină balerină, deşi prin naştere era băiat. Protagonistul care a întruchipat-o e Victor Polster, un puşti de 16 ani, minor deci, care s-a lăsat condus cu multă pasiune şi implicare totală de către un regizor belgian, Lukas Dhont, apărător al drepturilor comunităţii LGBTdin care face parte, şi care, fiind flamand, a ales să vorbească, după ce a primit şi Camera d Or pentru debut, în… engleză!!!

Capharnaum, care se petrece pe străzile Beirutului, cu un băieţel care-şi dă în judecată părinţii că l-au adus pe lume şi apoi l-au lăsat de izbelişte, a impresionat nu numai juriul ecumenic,  ci şi pe cel foarte recent, care i-a decernat Premiul Cetăţeniei (ironia soartei, micuţii în realitate n-au acte!). S-a spus că la proiecţie Cate Blanchett ar fi plâns… N-a ajuns chiar la Frunza de palmier, ci la premiul juriului, deşi conta în cascada de feminism care a dominat Croazeta, căci e făcut de o regizoare (şi actriţă iniţial), Nadine Labaki, care a filmat 500 de ore de material din care a ajuns la două ore de film, în mare parte improvizaţie pură, dar extreme de eficientă şi fără niciun moment de plictiseală pentru public.

Samal Yesyanova întruchipează o kârgâză fără acte, pe Ayka / Micuţa, care caută de lucru ca să-şi plătească datoriile şi e gata să-şi vândă copilul nou-născut din disperare.

Şi în Dogman e o fetiţă,  în intriga care îţi taie respiraţia, a celui care a plecat cu premiul, Marcello Fonte, un tip uşor efeminat, un nou Buster Keaton (pe care l-am redescoperit cu enormă placere toţi cei prezenţi anul trecut în festivalul de la Câmpulung Moldovenesc, unde s-a deschis ediţia cu Mecanicul Generalei), după declaraţia realizatorului Matteo Garrone! Şi la Palme Dog tot din pelicula asta s-a ales laureatul, datorită unui Chihuahua care este resuscitat după ce, de exasperare că era prea lătrător, nişte spărgători îl bagă în congelator. Nu încercaţi să refaceţi scena acasă, e doar magia celei de-a 7-a arte!

La scenariu, mare înghesuială: ex-aequo două filme, trei persoane. Alice Rohrwacher, pentru magnificul Lazzaro Felice (şi el învie, ca-n Biblie!), şi, pentru Trei chipuri, Nader Saeivar şi Jafar Panahi, care e tot arestat şi cu interdicţie 20 de a părăsi Iranul (şi căruia hulitul Weinstein i-a luat cândva apărarea, chiar dacă la ceremonia de închidere, senzuala Asia Argento a profitat de ocazie să-i mai tragă o copită, racord cu proaspăta acuzaţie a uneia dintre actriţele din Taxi 5 împotriva lui Luc Besson, dacă, în cazul ăsta n-o fi doar ca să se facă valuri, că nu prea are public noul episod: am fost… 5 în sală!),  care a fost reprezentat de fermecătoarea lui fiică, de departe şi cea mai distinsă şi cea mai elegantă.

Pe interzisul Kiril Serebrenikov l-au uitat! A fost doar amintit în grabă! Nici Cannes-ul nu se pune cu Putin!

Regizorul polonez oscarizat pentru Ida şi care, cum singur recunoaşte, îşi terorizează actorii, dar merită, se justifică tot el, Pawel Pawlikowski, pleacă încununat cu premiul pentru profesia căreia i se dedică, pentru filmul în alb-negru Războiul Rece.

N-au avut curajul să nu-i dea nimic lui Goddard şi au mai inventat o Palme d’Or, pe care a ridicat-o o producătoare care a avut nefericita idee să se compare cu Regii Magi care i-o vor înmâna, ceea ce l-a făcut pe ironicul şi spontanul maestru de ceremonii Edouard Baer să remarce că n-o să-i placă premiantului comparaţia cu Iisus! 

Spike Lee ia un bine meritat Grand Prix du Jury pentru BlaKKKlansman, care a mers şi la Ecumenici cu o menţiune pentru a nu mai folosi nimeni religia în scopuri criminale! De-abia aştept să-l revăd!

Coreeanul Burning e recunoscut doar de FIPRESCI, vorba preşedintei (titlu pe viaţă, ca la miniştri!) Cate Blanchett: ei n-au judecat, ci doar s-au  impresionat!

Japonezul Kore-Eda Hirokazu şi-a adjudecat Palme d’Or-ul pentru O afacere de familie (pe care ar fi meritat-o cu brio, în 2013, pentru Aşa tată aşa fiu), un film despre trei generaţii care stau sub acelaşi acoperiş precar şi între care nu există legături de rudenie, ci dorinţa de supravieţuire, care împinge la hoţii brusc iertate sau ignorate de cei care le-au scos în faţă, pentru că s-au lăsat furaţi de farmecul altor copilaşi care au dominat ediţia, ca şi îngerii, care n-au sex, nu?

Şi ca să înţegem că s-a schimbat ceva de la Cannes 71 încolo, s-a ieşit din nou (ca pe vremea celuloidului de 35 sau 16mm,  în masa de montaj, când se dădea pelicula înapoi) de pe Scena Palatului,  în capul invidiatelor şi multiplu-fotografiatelor trepte (chiar dacă interzis la selfie, în 2018!), pentru a dansa şi fredona cu Sting şi ai săi!

Un Festival cu cântec!   

 

Corespondenţă de la Cannes, cu sprijinul RomPetrol