Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Seara a început cu uvertura Carnavalul roman, bine articulată de Christian Badea, de la celebrul solo de corn englez până la atmosfera colorată a carnavalului din Benvenuto Cellini, opera lui Berlioz.

David Grimal a etalat o viziune iconoclastă asupra Simfoniei spaniole a lui Lalo, dar de bun gust. Sigur, există şi alte moduri mai extrovertite de a sublinia melodicitatea acestei compoziţii (de ex. Stefan Tarara, tot la Ateneu, acum ceva vreme), însă soluţia lui Grimal, aceea de a cânta simplu, nu e cu nimic mai puţin validă. Ca să fiu sincer, m-aş fi mirat să fi fost altfel, dat fiind că violonistul francez este şeful unei orchestre care cântă fără dirijor, refuzând într-un fel postura de star. De altfel, acordarea instrumentului înainte de începerea concertului şi după prima parte păreau chiar să pună emfază tocmai pe această abordare. A fost însă îndeajuns de însufleţită interpretarea încât o mare parte din public să izbucnească în aplauze după a treia parte. Iar Vineri, aceeaşi parte a fost repetată, însă interpretarea lui Grimal a fost mai expresivă decât cu o zi înainte.

Claude Debussy a fost ignorat cu îndârjire de instituţiile muzicale româneşti anul acesta, cu atât mai inexplicabil cu cât lumea muzicală internaţională l-a comemorat la cei o sută de ani de la dispariţie. O explicaţie ar putea fi că impresionismul lui Debussy are nevoie de fineţe din partea orchestrei, ceea ce nu e mereu la îndemâna ansamblurilor de la noi. Joi, La mer a avut o primă parte viguroasă, cu un sunet greoi, însă Christian Badea a recuperat în Dialogue du vent et de la mer, în care maniera de a cânta a orchestrei s-a potrivit mai bine cu intenţiile compozitorului. Vineri, La mer a avut parte de o viziune mai suplă, dar tot energică şi robustă.

Suntem obişnuiţi să considerăm Boleroul lui Ravel drept un exemplu genial de orchestraţie pentru un divertisment, iar celebra coregrafie a lui Maurice Béjart asociază violenţa finală mai degrabă cu ritualurile ancestrale, à la Sacre du printemps. Însă Boléro este o lucrare muzicală despre război, iar creşterea efectivului instrumentelor care cântă aceeaşi temă obstinată nu e altceva decât imaginea catastrofei generate de conflict. Nu întâmplător, Şostakovici foloseşte acelaşi procedeu în Simfonia Leningradului, iar ideea facilă cum că războiul ar fi mai la îndemână de ilustrat printr-un marş sau printr-o furtună muzicală e contrazisă chiar de istoria muzicii de luptă de acum sute de ani, care păstra o atmosferă aparent veselă (câteva exemple foarte bune găsiţi în discografia lui Jordi Savall, cum ar fi Borgia). Christian Badea a tratat muzica lui Ravel cu seriozitatea cuvenită, asfel încât progresia dramatică a fost foarte sesizabilă, ducând finalul Boleroului spre o apoteoză ameninţătoare, la limita insuportabilului.

Aşadar, final excelent de sezon centenar la Ateneul Român, probabil cea mai interesantă stagiune din ultimul deceniu pentru Filarmonica „George Enescu”.

Caseta tehnică:

într-o Joi, 6 Decembrie, şi Vineri, 7 Decembrie, la Ateneul Român

Concertele Centenarului la Ateneul Român
„Omagiu francofoniei”
Hector Berlioz: Uvertura Carnavalul roman
Edouard Lalo: Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră
Claude Debussy: Marea
Maurice Ravel: Bolero
Solist: David Grimal
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea