O altă noutate a fost prezenţa la pupitru a dirijorului italian David Crescenzi, experimentat (şi) în astfel de gale de operă, conducând însă pentru prima oară un asemenea program în compania Orchestrei Naţionale şi a Corului Radio (pregătit de Dan Mihai Goia), beneficiind deopotrivă de glasurile frumoase şi de maniera interpretativă a unor „dive” care cântă, de mulţi ani, pe mari scene ale lumii, aducând deci eleganţa frazării, dicţia şi pronunţia adecvată în limba italiană, strălucirea acutelor şi coloratura adesea performantă, mult „gustate” de publicul extrem de numeros şi entuziast. De altfel, şi repertoriul ales a fost deosebit de ofertant atât pentru artişti, cât şi pentru melomani, secvenţele îndrăgite din opere celebre succedându-se ca într-o salbă de bijuterii muzicale, ceea ce a asigurat un plus de atractivitate întregului concert (pe care Crescenzi l-a dirijat pe dinafară). Chiar dacă în uverturile la Coţofana hoaţă de Rossini sau Forţa destinului de Verdi, atacurile incisive şi sonorităţile ample, dar şi parcurgerea oarecum lineară au determinat o derulare corectă dar rigidă, fără o paletă coloristică diversă, (şi) intervenţiile solistice la suflători fiind total lipsite de implicare expresivă, orchestra a avut totuşi precizie şi omogenitate, răspunzând în acest sens cerinţelor dirijorale. Adevărul este că aceeaşi impresie de abordare îngrijită dar departe de încărcătura dramatică a muzicii şi textului am avut-o ascultând şi momentul coral (Gli arredi festivi) din Nabucco de Verdi, în care zadarnic am aşteptat planurile sonore contrastante, deşi Fuoco di gioia din Otello a avut supleţea şi atmosfera cerută, iar apoi colaborarea cu solistele a fost eficientă şi apropiată de trăirile personajelor respective.

Dar o surpriză a rezervat şi opţiunea invitatelor de onoare pentru arii dintr-un repertoriu în parte total diferit celui în care au excelat până acum, trădând fie atracţia către alte stiluri şi ţesături vocale, fie doar tentaţia de a „ataca” în concert astfel de pagini din opere care, de fapt, depăşesc specificul lor vocal. După (prea) mulţi ani, soprana Laura Tătulescu a revenit pe scena „de acasă”, propunând aria Norinei din Don Pasquale de Donizetti, oferindu-ne o „mostră” din concepţia sa asupra unui personaj plin de vervă şi feminitate, realizat cu dezinvoltură, farmec şi accente amuzante; apoi, schimbând registrul expresiv, a cântat cu sensibilitate aria din Rusalka de Dvorak, lirică şi „încărcată” deopotrivă, sunând poate mai altfel decât altădată, apărând, alături de Ruxandra Donose, şi în duetul din Idomeneo de Mozart, compozitor din creaţia căruia a conturat, încă de la primii paşi în carieră, numeroase personaje; şi tocmai de aceea, interesant a fost faptul că în acel duet, vocea i-a sunat mult diferit comparativ cu cele două arii, semn că stilul mozartian atât de special şi-a pus puternic amprenta asupra modului său de a cânta, Ilia urmând să se adauge, probabil cât de curând, în galeria rolurilor care îi vin „mănuşă”.

La rândul său, mezzosoprana Ruxandra Donose a abordat arii contrastante, abordate cu deosebit succes de-a lungul anilor – aşa cum a fost superba pagină din Semiramida de Rossini, având din abundenţă coloraturi şi acute spectaculoase - sau, dimpotrivă, susţinând pentru prima oară aria lui Eboli din Don Carlo, cu o eleganţă şi o linie verdiană impecabilă, conferind eroinei şi prestanţă şi dramatism şi anvergură, surprinzându-i poate pe cei care o apreciau în repertoriul rossinian, mozartian sau francez, cucerindu-i şi convingându-i însă că ştie să interpreteze şi secvenţe din opere de altă factură, rezolvând cu inteligenţă capcanele unei scriituri ingrate. Cu un glas care, după aproape un sfert de veac de carieră performantă, îşi păstrează prospeţimea, căldura şi supleţea, cu o suverană linişte interioară ce se reflectă şi în expresivitate şi în atitudine, a trecut cu dezinvoltură de la Mozart la Rossini şi Verdi, pentru ca apoi, în Adalgisa din Norma de Bellini, să etaleze rafinamentul unui bel-canto de cea mai bună factură, oferindu-ne astfel o adevărată demonstraţie de virtuozitate şi cunoaştere stilistică, personalitatea sa reliefându-se cu pregnanţă şi, deloc paradoxal, cu rafinată discreţie.

De această dată, în duet parteneră i-a fost soprana Elena Moşuc, binecunoscută şi aplaudată în timp în roluri de coloratură, îndreptându-se însă către partiturile destinate vocilor lirice pline sau chiar spinto, aşa încât a fost, în spectacole, şi Luisa Miller şi Mimi, dar şi Norma, alegând pentru acea seară şi duetul cu Adalgisa şi celebra arie, remarcându-se frumuseţea glasului, uşurinţa cântului, chiar dacă, totuşi, timbrul său nu are consistenţa cerută de rol; faptul că, la rândul său, excelează în bel-canto, apelând la portamente, filato-uri, pianissime sau acute în crescendo-decrescendo de mare efect, s-a văzut din plin şi în fragmentele din Norma, dar şi într-o partitură neaşteptată pentru tipul său de glas – aria din actul IV al operei Trubadurul (cu cabaletta) -, susţinută pe aceleaşi coordonate… belliniene, deşi sunt total străine specificului muzicii lui Verdi, care cere forţă şi trăire ardentă, de un dramatism propriu vocilor „de calibru greu”.

Corul şi orchestra le-au secondat cu rigoare, concertul a avut şi densitate şi diversitate, deosebit de echilibrat şi ca program în sine, dar după o asemenea „avalanşă” de creaţii prioritar italiene, solistele au revenit pe scenă pentru Vitleem de Dan Dediu (de fapt o piesă de N. Lungu, pe care a orchestrat-o şi a adaptat-o în acea formulă), atmosfera şi „registrul” schimbându-se total, cumva discordant şi cam „lipit”; speam să urmeze un bis, pentru ca totul să se încheie ca un foc de artificii, dar din motive neştiute… am aşteptat în zadar, asemenea publicului care aplauda şi ovaţiona insistent şi entuziast, aşa încât am rămas „în minor”, organizatorii gândindu-se poate că acel concert făcea parte din seria ce anticipa Crăciunul, deci nu trebuia să lipsească o lucrare românească de gen. Şi totuşi era seara „celor trei dive”, care meritau din plin să fie în prim plan până la ultimul acord, iar noi să ne bucurăm de strălucirea unor voci frumoase, în marea literatură de operă, în care Ruxandra Donose, Laura Tătulescu, Elena Moşuc s-au afirmat în Europa, America sau Asia, concertul propunându-şi tocmai punerea în lumină a calităţilor ce le-au impus în spectacole de referinţă – de ce era nevoie ca structura unitară să fie perturbată printr-o piesă din cu totul altă zonă, fie ea şi interesantă şi dedicată Sărbătorilor de iarnă? Sincer, nu am înţeles…