Se schimbă lumea

Imagine cu Biserica din satul Sibiel

„Să spui drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale“, mărturiseşte Alecu Russo în „Studie moldovană“, cea mai frumoasă din scrierile lui româneşti.

Nostalgia după trecut e caracteristică lui Russo şi, în mai mică măsură, celorlalţi paşoptişti. Tema apare odată cu prefacerea societăţii din cele două provincii româneşti în urma Regulamentelor organice. Alecu Russo n-o are în vedere pe cea „politică şi morală", dar pe aceea care a schimbat „cele multe obiceiuri casnice care ne-au legănat în făşură". În scutece, adică. Este, de altfel, schimbarea pe care oamenii o percep cel mai bine. Şi care, paradoxal, stârneşte cele mai acute nostalgii, deşi aduce cu sine majoritatea înlesnirilor de zi cu zi. Faptul nu are o explicaţie clară. Poate fi legat de ce spune tot Russo în altă scriere a lui: „Patria este aducerea aminte de zilele copilăriei..." Cu alte cuvinte, nostalgia poate fi legată de acel sentiment profund sălăşuind în fiecare dintre noi care este patriotismul şi care îşi trage rădăcinile din trecut.

Transformările cotidianului

Sociologii şi istoricii români vorbesc de trei astfel de prefaceri majore în ultimele două secole: aceea de dinainte de 1848, continuată sub Carol I, care a pus capăt societăţii tradiţionale sau patriarhale, aceea de după Primul Război Mondial şi o a treia, pe care  generaţia mea a trăit-o, aşa zicând, pe pielea ei, după Al Doilea Război Mondial. De câte ori l-am citit pe Russo, mi-am amintit de cum arăta lumea copilăriei mele şi de schimbările survenite în cei şaizeci şi mai bine de ani care au trecut.

Nici eu nu mă gândeam la cele politice, deşi am fost martor a două răsturnări de regim politic, în 1947 şi în 1989, ca să nu mai vorbesc prăbuşirea imperiului sovietic, a comunismului, în general, sau de crearea Uniunii Europene din care România face parte de la 1 ianuarie 2007. Mă refer la schimbările din viaţa cotidiană.

Nici satul şi, cu atât mai puţin, oraşul de astăzi nu seamănă cu cel de ieri. Oraşul în care m-am născut nu avea, înainte de război şi nici imediat după, canalizare şi, la început, nici apă curgătoare. De spălat, ne spălam în lighean, cu apă încălzită pe reşoul sobei de teracotă, iar baie făceam în cada de lemn pe care am văzut-o mai târziu în imaginile cu baia regală de la Versailles. Mâncarea nu se cumpăra din oraş, cu excepţia câtorva alimente de bază, cum ar fi zahărul, sarea, făina. În curtea casei în care m-am născut, creşteam păsări, o vreme şi porci, iar în grădină, aveam legume, zarzavaturi şi fructe. Magiunul se făcea „în casă", cu o vorbă care şi-a schimbat şi ea sensul, ca şi compotul sau dulceaţa. Totul se păstra în pivniţă sau în cămară. Când era cazul, un băiat de prăvălie ne aducea gheaţă.

Peisaj rural, în schimbare

Nu mai e nevoie să spun că nu aveam telefon, frigider, televizor, maşină de spălat rufe sau vase ori alte „electronice" de care gospodinele de azi nu se mai pot dispensa. Doar un radio Telefunken cu lămpi care semănau cu paharele numite ventuze. Şi, fiindcă veni vorba, medicamentele erau în mare parte naturale, ceai din coji de mere sau din cozi de cireşe uscate în reşoul din soba cu lemne (şi mai apoi, cu cărbuni), trusa medicală rezumându-se la aspirina Bayer, la picăturile Davila, la tinctură de iod, la spirt, la vată, faşe şi ser fiziologic. Antibioticele nu fuseseră descoperite, aşa că auzeam frecvent de panariţiu sau de alte infecţii fără leac.

Nu mi-a rămas destul spaţiu ca să povestesc despre viaţa la ţară, în satul din Mărginimea Sibiului, în care s-a născut tata. Schimbările n-au fost la fel de mari, dar au fost. De câte ori trec prin Sibiel, încerc să-mi amintesc de locuri şi de case din copilărie şi nu le mai găsesc unde le ştiam şi nici cum le ştiam. Lunca a devenit un cartier rezidenţial, drumul de la gară a fost asfaltat, cuptorul de pâine al bunicii nu mai există, nici bucătăria de vară, nici coteţul câinelui, iar fântâna nu mai e folosită.

Doar merii din grădină sunt aceiaşi, mai bătrâni decât mine, adică aproape centenari, şi, poate, cum zice Russo, „sunetele clopotului bisericei satului care ne vesteşte zilele frumoase de sărbătoare şi zbieretul turmelor când se întorceau în amurgul sării de la păşune".

"De câte ori l-am citit pe Russo, mi-am amintit de cum arăta lumea copilăriei mele şi de schimbările survenite în cei şaizeci şi mai bine de ani care au trecut.''

"De câte ori trec prin Sibiel, încerc să-mi amintesc de locuri şi de case din copilărie şi nu le mai găsesc unde le ştiam şi nici cum le ştiam.''