Provenit deci din gruparea Ciucurencu educată în spiritul şi cultul coloristicii şi a unei arte directe trimisă ca mesaj nemijlocit  devoratorului de artă. Aceasta spre deosebire, de şcoala opusă, dar nu rivală a maestrului Corbneliu  Baba, înclinată spre abstract, spre nonfigurativ.  Privită  retrospectiv, din punct de vedere al momentului de început de secol XXI, mai modernă, mai verticală ca dezvoltare şi mai ”iconoclastă” în raport cu acnoanele clasicului... Oricum a plecat încă un clolorist fabulos al artelor  plastice  româneşti.

Realizator TV şi curator. A venit,  pare-se, sorocul  generaţiei care acum se apropie de 70 de ani sau a depăşit vârsta aceasta. Mulţi s-au deja dus, puţini au mai rămas la voia Domnului. Recent, a plecat  un imporant om de televiziune, unul dintre  principalii realizatori de emisiuni al TVR şi Naţional TV, Liviu Tudor-Samoilă. Mai  puţini ştiu însă despre o mare calitate a lui: aceea de fin critic de artă. Colecţionar, curator la diverse expoziţii, venisaje.

Un  om complet pe care Dumnezeu, când va voi să discute  despre arte, îl poate avea ca  partener demn...

Umbra lui Dolănescu. Să nu uităm, să nu neglijăm, să nu dispreţuim marii lăutari, marii instrumentişti aflaţi, uneori, sau adesea în  umbra marilor staruri. Mai ales la muzica populară,  de petrecere, folclor.

Am cunoscut  nu demult un virtuoz al viorii, Marin Alexandru la una din zilele lui Gheorghe Zamfir şi recent  l-am reascultat la cea a lui Gh. Turda. Prilej cu care l-am reîntâlnit pe acordeonistul Jean Mocanu, cel ce pregăteşte o complexă colecţie muzicală cu  crema a tot ce a cântat el o viaţă. Şi ce cremă... Acum, la o zi după ce m-au delectat cei doi - ziua aniversră, 65, a lui Turda -  am aflat cu  tristeţe că s-a dus şi acordeonistul  Marin Onilă. Aflând cu întârziere vestea, mă mângâie  măcar faptul că i-am apucat parastasul de  pomenire...

Nelipsit al memorabilelor petreceri-concert  pe care Ion Dolănescu  le  ţinea acasă în Caimatei, Marin aplecat şi el dintre noi. Joi fost şi el înmormântat... Omul care şi pe  ploaie şi pe vânt, la  orice  oră din zi şi din noapte, răspundea la chemările lui Dolănescu. El venea cu taraful. Cânta.

Acompania cu meşteşug pe Maestru; pe Ionuţ; pe coana Ileana Constantinescu, iat-o, are şi acum zile; pe Elena Merişoreanu; pe Ghiţă Palcu şi vocea sa ardelenească de  o curăţenie cum e cristalul;  pe Maria Bararu, răposată înaintea tuturor; pe Nelu Zidaru creator, dar şi discipol al lui Ion...pe toată lumea. Până la momentul Lui, cel solistic când bria, efectiv chiar dacă era  mai spre dimineaţă...

Ultima oară, fără idolul Ion Dolănescu dar tot la un eveniment din familia lui, l-am ascultat, întâlnit - de unde  să ştiu că va fi ultima oară ? - la botezul  pruncului lui Dragoş Dolănescu, alt nepot costarican creştinat în România...                                                                                             

Marin Onilă a fost  pentru Dolănescu ceea ce era Fărămiţă Lambru lângă Doamna Maria Tănase. Emul de-al marelui Vasile Pandelescu, admirator al lui Marcel Budală...un virtuoz şi un depozitar uriaş al melosului orăşenesc. Se duc şi lăutarii noştri de geniu, cum ne ducem şi noi...

Titi. Pur. Şi simplu... Cei care l-au cunoscut recent sau au aflat despre el că există, adică cei tineri, au spus că a fost  un tip discret. Nicidecum. S-a ”secretizat”, abia acum spre  bătrâneţe. Şi din cauza  bolii. Titi, a fost  una dintre marile figuri boeme ale  Bucurescilor sfârşitului de veac XX. Poate printre  ultimii ”crai de curte veche” ai epocii postmoderne . Mare actor. Mare caracter. Mare cântăreţ. Mare crai. Mare boem. Mare gurmand.

Mare Comesean din categoria grea Dinică & Iordche, monşer... Vedetă de televiziune unde cânta, vodevilà, diza, şansonetà recita , romanţe şi şansonete româneşti cu farmec, melencolie, mereu cu  un parfum desuet şi romantic...                                                                                                  

Prin anii ’70 iritat de legenda întreţinută de snopul de fete fermecate  de el, care-i populau casa, adulându-l cu povestea  marii iubiri a vieţii sale, intrigat şi invidios, îmi doream din tot sufletul să ajung măcar odată la el acasă. La parangheliile de Sf Dumitru, la chefurile lui din Polonă, parcă. Dar, a spune ”chef” e vulgar de tot, e ţigănesc, e de mintea  rărăcită a lui Cap de mort ăla de la B1. Ce numesc eu ”chef”, era o oficiere, o beatitudine, un ritual şi bahic  dar şi senzual şi comunicativ, ludic...

Aici bântuiau,  primau, briau artele, nu alcoolul...

Acolo m-a dus  pictorul Banadac, el însuşi mare  gazdă, mesean, organizator al celebrelor ”Bandaciade de toamnă” (4 oct.,  ziua de naştere - 8 nov, sf Mihail şi Gavril), de Sf Dumitru 1988.

Titi primea  vesel, jovial, deschis. În cămaşă, dar pus la  papion. În mijlocul casei, o vilă dacă nu greşesc destinată actorilor, pe care o împărţise cu Mihai Pălădescu - alt regretat, demult plecat... – trona un mare cazan cu fasole, în care era înfipt  un polonic. Luai farfurie şi te serveai, nene - erai timid crăpai de foame... dar nu şi de sete... În ediţia aceea din tinereţea  mea l-am apucat  pe Nuni Anestin cu figura-i de hirsut. Ins cu care, puşti în ale gazetăriei fiind , mă mai lovean  pe  la Săptâmâna lui Barbu. Dar abia atunci, la Titi, mi s-a deschis ca om. Şi, ce  om... De aia-l ţin minte numai pe el...În rest actori, boemi şi boeme, atârnători, milogi culturali, osanalieri, dar şi crema teatrului  românesc, cântăreţi...câtăreţe...cu tona.

Cine să-i mai ştie ?

Ultima  oară l-am întâlnit pe Titi, să fie vreo 11 ani, la un spital, pe  hol. A sărit pe  mine, mi-a pupat  mâna de  bucurie când m-a văzut; lucru pe care i l-am  întors imediat , răsucindu-i şi eu mâna ca  un judokan ... Ce suflet, ce munte de generozitate, ce nor de  bunătate şi energii pozitive, Titică...

Şi acum regret că am refuzat din  varii şi mărunte  motive de rahat cotidian invitaţiile insistente ale lui Nicu Gigantu la  un  prânz  cu-ciorbiţă-de-brtă, ardei-iute şi o  vodcă mică înainte cu Titică la ei ...la un  birt de cartier. Nu pot să dau filmul înapoi... Titi, mare caracter, mare bun simţ... Căci, iată, scârbit de circul cu Nicolaescu -  în care  numai mortul nu e, săracul, vinovat -, a cerut să fie ars, incinerat. Repede şi discret. Pe fugă. I-au fost martori, aflu, unii prienteni din comunitatea turcă, mereu aproape de el, cărora (sau numai unuia şi-a lăsat averea  (!?) şi câţiva apropiaţi din breaslă: Gigi Mihăiţă, Candid Stoica, Eugen Racoţi...şi soţia regretatului Nicu Constantin.

Despre  morţi, numai de bine... Dar, Doamne, parcă sunt cam mulţi...