„Scene româneşti” la Spaţiul Louis Vuitton din Paris. O simetrie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce faci cînd presa întreţine percepţia că românii sunt săracii continentului, cerşetori de ajutoare sociale prin Europa, spărgători de preţ pe piaţa comunitară a muncii? Îţi faci meseria: cînd un englez declară, la o întîlnire care are loc undeva pe Champs Elysée, că a devenit poet pentru că a trăit în România unde i-a citit pe Sorescu, Blandiana, Dinescu, realizezi că este un scoop, o ştire.

Englezul e scriitorul Patrick McGuinness, laureat 2013 al premiului pentru roman străin în Franţa, pentru cartea „Les 100 deniers jours” apărută la Grasset. Locul de pe Champs Elysée este Spaţiul Cultural Louis Vuitton care a aşezat România în vitrină timp de 4 luni, printr-o amplă expoziţie de artă contemporană românească şi o serie de dezbateri despre filmul, literatura şi arta românilor.

Într-un astfel de cadru l-am putut întreba pe Patrick McGuinness dacă şi în ce fel s-a plictisit la Bucureşti, în lunile dinaintea revoluţiei, perioadă a vieţii pe care a filtrat-o într-un roman despre „frumuseţea devastatoare şi  fetidă a Bucureştiului”, despre „triplicitatea” românilor sub o dictatură ineptă, despre coşmarul  vidului cotidian şi al puterii pe cale de cangrenare. Poet, profesor de literatură comparată la Oxford, împătimit de literatură franceză, Patrick McGuinness a povestit în dialogul cu jurnalista Florence Noiville că s-a lăsat bîntuit 20 de ani de această Românie a tinereţii sale, o ţară care avansa pe un mal din ce în ce mai putred: 

„Între plictisul subtil sub regimul totalitar şi drama execuţiei lui Ceauşescu erau materie vie pentru o carte. Adevărul pentru mine nu e în ceea ce a putrezit deja, ci în putreziciunea care înfloreşte.”  


Florence Noiville şi Patrick McGuinness, Marie-Ange Moulonguet şi Gilles Moorghen la Întâlnirile „Scènes roumaines" - Espace Culturel Louis Vuitton

image

Scriitor şi poet a devenit acolo şi atunci. Iar Bucureştiul său este, în carte, „mai puţin politic şi mult mai mult senzual”, afirmă jurnalista Florence Noiville. Ajunsă, în 2012, în „ţara invitată” la Salon du livre de la Paris în 2013, jurnalista de la „Le Monde des livres” a recunoscut că a descoperit  în România o efervescenţă creatoare autentică.


Expoziţie Ioana Bătrînu

image

Romania – „un pays qui n'a jamais cessé d'être une terre de création”

Savoarea momentului e unică, şi fără nicio penitenţă, jubilaţia (identitară, patriotică) de necontenit: întîlnirea şi dezbaterea au loc pe unul dintre cele mai celebre bulevarde din lume, unde un etaj cît o aripă de muzeu e tapetat cu creaţiile artiştilor români, obiecte vii care declanşează emoţie, plăcere, sens. 

Am promis să revin asupra acestei expoziţii, cu scriitura ei cînd sofisticată, cînd de o simplitate luminoasă.

Între 11 octombrie 2013 şi 12 ianuarie 2014 au fost invitaţi să expună la Espace Culturel Louis Vuiton 13 artişti români reprezentînd două generaţii şi două locuri: Bucureşti, capitala istorică a avangardei româneşti şi Cluj-Napoca, epicentru al creaţiei contemporane. Marie-Ange Moulonguet, directoare din 2006 a Espace Culturel  Louis Vuitton, şi curatorul Hervé Mikaeloff au vizitat atelierele artiştilor români şi împreună cu Mihai Pop, fondatorul Galeriei Plan B de la Cluj şi Berlin, şi cu Rodica Seward, colecţionară de artă şi preşedinta casei de licitaţie Tajan din Paris, au reunit la Paris cîteva figuri marcante din arta contemporană românească într-o selecţie în care „trecutul şi viitorul se învecinează în mod natural iar imaginea este predominantă.”

Expun: Ioana Bătrînu, Dan Beudean, Mihuţ Boşcu Kafchin, Geta Brătescu,  Simon Cantemir Hauşi, Oana Fărcaş, Adrian Ghenie, Ion Grigorescu, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Mircea Suciu, Sergiu Toma, Bogdan Vlăduţă.


Expoziţie Şerban Savu

image

Spaţiul Cultural Louis Vuitton ocupă de fapt un etaj întreg în sediul mărcii de lux cu vitrine pe bulevardul Champs-Elysée. Suprafaţa extrem de generoasă e o galerie circulară strălucitor luminată, cu alveole surpriză care ritmează parcursul şi te aspiră, din când în cînd, în universul singular al unuia dintre artişti. Complexitatea se transformă în emoţie şi empatie.

Elegantă, cu o privire fără ocoliş, Marie-Ange Moulonguet e o gazdă cu verb viu şi o deconcertantă atenţie distributivă. Artiştii români au impresionat-o prin libertatea de ton. Apoi, e de neconceput în Franţa ca mai multe individualităţi artistice să investească un spaţiu şi să creeze, ca într-o comunitate de idei şi de valori, cum a văzut că e posibil la Fabrica de pensule de la Cluj. Marie-Ange Moulonguet se plimbă pe aleile expoziţiei Louis Vuitton de la etajul 7 ca pe un bulevard de la sine însorit, dar unde artiştii români au deschis ferestre, falii, prin care lumea se vede nuanţat, uneori clar, alteori tulbure şi tulburător.

Bogdan Vlăduţă, de exemplu, compune, cît peretele, viziuni urbane aproape monocrone, unde „trecutul se prelinge” iar „prezentul de abia pluteşte”. Directoarea Spaţiului Cultural Louis Vuitton jubilează deschis: incredibil ce asemănare de substanţă poate exista între universul tînărului Bogdan Vlăduţă şi atmosfera Bucureştilor din romanul englezului Patrick McGuinness.

Nu vreau să consemnez erudiţia intimidantă a gazdelor mele care au toate argumentele de a fi vrut să dea cuvântul, fără prejudecăţi, artei româneşti, cu numele ei recunoscute deja de la Berlin la Londra, de la New York la Paris. Mă interesează mai mult şi pîndesc ce anume, dintr-un tablou, le aprinde deodată în privire o lumină intensă, ce i-a tulburat în compunerea expoziţiei, ce îndoieli au făcut pînă la urmă vizibile un sens, o alegere, o alăturare de stiluri şi de artişti.

Sobru, aproape prea discret prin manierele sale de o acuraţeţe „sans faute”, curatorul Hervé Mikaeloff inspiră un gust artistic imbatabil, şlefuit deopotrivă de experienţă şi de sensibilitate. Ne învîrtim în cercurile Spaţiului Cultural Louis Vuitton şi ne oprim în alveola dedicată Ioanei Bătrânu. Artista pictează interioare vaste, somptuoase, vătuite, învăluitoare, dar neliniştitoare, glaciale prin absenţa strivitoare a oamenilor. Lucrările, imense, sunt foarte aproape de privitor şi unele de altele, într-o scenografie despre care Hervé Mikaeloff îmi spune că i-a pus în cumpănă: ce efect creează  imaginea pivot a „latrinelor”, înconjurată de interioarele aristocratice din celelalte tablouri ale Ioanei Bătrânu? O proximitate violentă, spun, şi e bucuros de efect.


Şerban Savu - „Painters”  FOTO Plan B Cluj/Berlin 

image

Ceva mai tîrziu sunt captivată de viziunea tandră a lui Şerban Savu care, mimînd neutralitatea, pictează, într-o serie, banalitatea emoţionantă a unui cartier din Cluj, pe care artistul îl observă de la fereastra atelierului său. E săptămâna dinaintea Sărbătorilor de Paşti. Se curăţă covoare, se trag cu pensula linii de demarcaţie într-o parcare. Se spală camionul. Se culeg roşii şi se stă de vorbă într-o gradină de zarzavat, între blocuri. Şerban Savu a reuşit să picteze un fel de tihnă activă, de odihnă adînc intrată într-o realitate indestructibilă, pentru că are timp pentru ceea ce trebuie. E tabloul pe care, aflu, Hervé Mikaeloff l-a şi cumpărat pentru propria colecţie.  


Expoziţie Oana Fărcaş

image

Mi s-a conturat, plecînd spre casă, într-un metrou tîrziu şi inospitalier, o evidenţă mai spectaculoasă decît s-ar crede în banalitatea ei. N-o s-o formulez înainte de a menţiona, în acest decupaj subiectiv asumat incomplet, „mon coup de coeur” pentru Oana Fărcaş, cu portretele ei „între rîs şi plîns”, cu stările „mişcate”, nici înăuntru, nici înafară, şi cu lumina fosforescentă, ca o energie continuă şi de neoprit, fiindcă pare să izvorască de foarte departe. E, dacă vreţi, România mea, sublimată de un artist şi expusă în inima Parisului: nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată, pe care o buşeşte adesea rîsu-plînsu şi o scaldă lumina unui orizont străveziu. 

Ei da, evidenţa calmă e aceasta: dincolo de percepţia dureroasă a unei Românii deplorabile, care ne macină posibilitatea de a ne considera noi înşine cu seninătate cetăţeni ai lumii, există un curent profund pozitiv, viguros şi de fond, prin care ceilalţi ne legitimează fără ostentaţie drept cetăţeni de acelaşi calibru. Cu ceva timp în urmă mă duceam, ca jurnalist, la Iaşi, la mai toate evenimentele care aveau legătură cu creaţia sau patrimoniul cultural al Franţei. Zece ani mai tîrziu mă-mpiedic la Paris, tot mai des, de evenimentele pe care francezii le fac despre România. Izbăvitoare simetrie. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite