Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Coordonatoarea demersului, dna Cristina Comandaşu, anunţă generos că:

Fiecare publicaţie străină muzicală importantă propune în fiecare an propriul top al celor mai bune şi interesante discuri apărute pe piaţă. De ce nu ar avea şi Radio România Muzical un asemenea clasament, realizat chiar de voi, cei care ne ascultaţi zi de zi?

Dar are vreo legătură topul RRM cu topurile „revistelor străine muzicale importante”? În afară de intenţia de a publica o ierarhie, niciuna.

Scurt seminar despre critica de disc

Dintre publicaţiile actuale specializate în muzica clasică şi de operă, revista britanică Gramophone este cea mai veche şi – probabil – cea mai reputată. Primul număr a apărut în Aprilie 1923. Este istoria antică a industriei fonografice, când înregistrările se realizau acustic, prin intermediul unei pâlnii care transforma sunetul în vibraţia unui ac de patefon, care, la rândul său, zgâria un disc matriţă, transformându-l într-o înregistrare mecanică. Evident, fidelitatea era aproape imposibil de atins, pentru simplul fapt că multe frecvenţe nu puteau fi captate satisfăcător. De pildă, contrabasul era substituit cu tuba pentru a putea fi înregistrate sunetele joase. Discurile de gramofon erau foarte scumpe, pentru că acest mediu nu putea stoca mai mult de 15 minute de muzică pe ambele feţe, ceea ce făcea ca o simfonie să fie distribuită într-un pachet ce conţinea cam o duzină de astfel de plăci. Dar circulaţia acestor curioase artefacte culturale făcea ca publicul dintr-o ţară să intre în contact cu vocea unui cântăreţ de operă sau cu talentul unui dirijor sau al unui interpret pe care nu-l văzuseră niciodată în carne şi oase pe scenă. Fascinaţia era imensă. De aici şi nevoia unei priviri critice asupra acestor înregistrări, care putea să economisească banii cumpărătorilor în cazul discurilor proaste, sau, dimpotrivă, să promoveze un artist. Editorialul lui Compton McKenzie din primul număr, manifestul revistei Gramophone, rămâne valabil şi azi:

Politica criticii din Gramophone va fi foarte personală şi, prin urmare, va fi onestă, dar nu infailibilă, în timp ce greşelile vor fi întotdeauna de partea bunăvoinţei. Dacă recomandăm ceea ce o companie pretinde ca fiind de calitate în rubricile noastre de publicitate, o facem pentru că noi credem că pretenţia este justificată.[...]

Nu vom avea nimic de a face cu Radioul în coloanele publicaţiei noastre. Politica noastră este să încurajăm companiile de discuri să construiască pentru generaţiile viitoare o mare bibliotecă de muzică bună. Nu vreau să pierd timpul cu anunţuri despre ce vom face în numerele viitoare, pentru că nu ştiu încă dacă există o nevoie reală pentru aceste recenzii. Vom scrie ca să servim publicul şi dacă, uneori, ne vom asuma un anumit grad de libertate a exprimării în faţa stăpânilor noştri, o asemenea libertate de exprimare este privilegiul tuturor servitorilor buni.

Nevoia pentru aceste recenzii exista. Colecţionarii formau cluburi şi asociaţii în toată regula, în care se întâlneau şi ascultau împreună ultimele achiziţii (atât discuri cât şi gramofoane), comparându-le. Pur şi simplu era o pasiune foarte scumpă. McKenzie îşi inventariază într-un articol colecţia de discuri cu muzică de cameră: 32 de discuri, cu o durată totală de 3 ore şi 26 de minute, care au costat în total 12£, adică aproape 1 şiling pe minut. Asta înseamnă, în banii de astăzi, 626£ (sau 729€ sau 3.282 RON), sau costul unui pachet de ţigări pentru fiecare minut (15.89 RON).

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.