Probabil că se aşteaptă marea sărbătoare a împlinirii celor 100 de ani glorioşi, ai căror start a fost memorabilul spectacol cu „Lohengrin” de Wagner, dirijat în 1921 de însuşi George Enescu.

„Oedipe”

Acum însă, un titlu care nu trebuie să lipsească din repertoriul curent al Operei Naţionale Bucureşti, enescianul „Oedipe” a fost programat în preajma zilei de 1 decembrie. Un titlu care, după 1989, a cunoscut şase montări ce au urmat celei legendare din 1958 a lui Jean Rânzescu, cu la fel de legendarul şi inegalabilul David Ohanesian în rolul titular. Pentru acest sfârşit de an, dedicată Zilei Naţionale a României, a fost aleasă chiar ultima versiune, din 2015, semnată de argentiniana Valentina Carrasco cu sprijinul echipei alcătuite din Bianca Añón (decoruri), Barbara Del Piano (costume), Esterina Zarrillo (video), Peter van Praet (lighting design). Cu plusuri şi minusuri, printre discrepanţe şi inadvertenţe, corelări corecte sau necorelări cu spiritul componistic, spectacolul - conceput în cheie modernă - funcţionează îndeosebi graţie echipei solistice şi ansamblurilor teatrului, aflate sub bagheta foarte expertă a lui Tiberiu Soare.

Important este că Opera Naţională bucureşteană a construit o distribuţie valabilă, pe care nu mai trebuie să o completeze decât un artist de-al casei pentru Marele Preot, acum interpretat de un invitat, basul braşovean Stefan Schuller, destul de  puţin sonor în sală.

Dan Indricău şi Crina Zancu        

Depăşindu-şi prestaţiile din alte roluri, au cântat basul Horia Sandu (impunător Tirésias), bas-baritonul Dan Indricău (Créon), tenorul Liviu Indricău (incisiv Păstor), baritonul Florin Simionca (Phorbas), basul Ion Dimieru (Străjer cu glas cald), baritonul Vicenţiu Ţăranu („fotograful” Thésée), tenorul Lucian Corchiş (Laȉos cu pronunţie remarcabilă în limba franceză, un model), mezzosoprana Adina Secobeanu (debutantă în Jocaste, cu glas frumos timbrat), mezzosoprana Sorana Negrea (Sfinxul, căruia i-a rezervat un contur subtil, insinuant, cu tente expresioniste, groteşti chiar, în registrul grav), soprana Crina Zancu (Antigone sensibilă şi cu voce strălucitoare), mezzosoprana Antoaneta Bucur (Mérope cu bune articulări).

Ştefan Ignat şi Sorana Negrea

Acum 15 ani, scriam în „Actualitatea muzicală”, revista Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, cu prilejul debutului baritonului Ştefan Ignat în covârşitorul rol titular: „Avem Oedipe! Făclia ţinută în mână de marele, de unicul David Ohanesian, mai are acum un susţinător, Ştefan Ignat.” Privind retrospectiv, îmi dau seama că nu am exagerat. Într-adevăr, de un deceniu şi jumătate, la noi, Ignat deţine monopolul personajului pe care îl serveşte de la înălţimea glasului său monolitic, de forţă, cu rezonanţe arămite. Anii i-au adus o mai profundă înţelegere a personajului, a psihologiei, a mesajului ideatic al unui erou arhetipal ce învinge Destinul pentru salvarea Umanităţii. Discursului monumental, izbucnirilor declamatorii, Ignat le-a adăugat şi expresii reţinute, şi moliciuni în monolog, înaintea dezlănţuirii finale,  ca şi în actul ultim, al morţii.

Din punct de vedere muzical, „Oedipe” este un spectacol solid al Operei Naţionale Bucureşti, un titlu care trebuie asimilat de cât mai mulţi spectatori. Este o obligaţie. După cum, o nouă producţie ar trebui să fie gândită de conducerea teatrului, ca perspectivă, nu de altceva, dar o diversitate de viziuni, de tălmăciri, este benefică pentru o capodoperă precum opera enesciană.

Iată că şi celebrul festival de la Salzburg va programa în august 2019 „Oedipe” în regia lui Achim Freyer. Este poate cea mai importantă prezenţă a opusului enescian pe o scenă ilustră, după coproducţia de acum 14 ani dintre Opera de Stat din Viena şi Opera Germană din Berlin.

„Româneşte”…

… a fost titlul ales pentru concertul extraordinar ce a avut loc în 6 decembrie, cu dedicaţie pentru Centenarul Marii Uniri. Proiectat de vechea direcţiune interimară a teatrului, condusă de Ştefan Ignat, concertul a primit pe fluturaşul de sală numele noului manager-director general, tot interimar, Răsvan Cernat.

Serata, despre care trebuie să afirm de la bun început că a însufleţit publicul pe parcurs („Treceţi, batalioane române Carpaţii”) şi la final când s-a cântat în bis cunoscuta „Noi suntem români”, a fost un colaj, un mixtum-compositum de arii şi duete de operă, operetă, alăturate liedurilor culte, melodiilor de muzică uşoară, populară, corurilor, imnurilor, pieselor pentru pian solo (interpretă Ioana Maria Lupaşcu), dansurilor populare şi moderne, toate româneşti.

Dirijor a fost, ca debutant în fosa Operei Naţionale Bucureşti, baritonul Ionuţ Pascu, remarcabil solist care a renunţat  (sper, pentru moment) la voce pentru baghetă. În plus, a asigurat şi unele aranjamente orchestrale care îi probează multiplele licenţe ce se adaugă celei de bază, în canto.

Asineta Răducan

Ciudată prin inegalitate valorică, alegerea soliştilor serii a adus pe scenă glasuri de însemnătate, chiar şi într-un asemenea repertoriu divers, în care remarcile merg către culoarea profundă a vocii sopranei Asineta Răducan (aria Dochiţei din „Crai Nou” de Porumbescu şi, în duet cu tenorul Remus Alăzăroae, „Muzica” din „Valurile Dunării” de George Grigoriu), expansivitatea sopranei Marta Sandu (aria Berthei din „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino), puternicul registru acut al lui Remus Alăzăroae, în pofida celui central aflat în raport defavorabil cu orchestra (aria „Sărmane lăutar pribeag” din aceeaşi operetă), sensibilitatea sopranei Laura Eftimie (aria eroinei titulare din „Ana Lugojana” de Filaret Barbu şi duet din „Lăsaţi-mă să cânt”, alături de tenorul Alin Stoica, solist şi în „Mugurel de cântec românesc” din opereta lui Dendrino), tristeţea confesiunii baritonului Ştefan Ignat în liedul „Revedere” de Aurel Eliad, timbrul preţios al mezzosopranei Carmen Topciu într-o melodie de Eugen Doga sau în şlagărul „Sanie cu zurgălăi” de Richard Stein, lirismul sopranei Simonida Luţescu (aria lui Zoe din „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu), forţa şi strălucirea vocii sopranei Lăcrimioara Cristescu (cunoscuta melodie „Copacul” de Zsolt Keresztely şi Doina Stăncuţei din scena lirică „La seceriş” de Tiberiu Brediceanu).

Carmen Topciu        

La pasiv, mi-aş fi dorit ca prima revenire pe scena Operei a lui Vlad Miriţă să fie de bun augur, dar tenorul trebuie să fie conştient că numai o restudiere tehnică îl poate reîndrepta către arta lirică. Dacă doreşte. Drept cântăreţ de muzică populară care cochetează şi cu scena din Splai (deja Rege în „Aida” verdiană) ne-a fost prezentat Dinu Iancu Sălăjanu, după cum Florin Mareş-Hinsu n-a convins în piesele interpretate. Respiraţia Florinei Hinsu-Mariş, artistă cu culoare interesantă de glas, se cere ameliorată în sensul fluidizării frazării, Lucian Corchiş a cântat cu opacităţi vocale, iar Iustinian Zetea nu s-a pliat spiritului eroic al ariei din „Pană Lesnea Rusalim” de Paul Constantinescu.

Şi-a mai dat concursul formaţia vocală All's Choir.

Mult aplaudat a fost dansul tematic „Toaca” de Ion Maxim în coregrafia lui Ioan Tugearu (asistentă Mirela Simniceanu), un memorial „în amintirea celor neauziţi, care au suferit în închisorile comuniste şi în munţi – victime, partizani, sfinţi, martiri – prin care s-a salvat demnitatea neamului românesc”. Includerea în program a momentului a marcat puternic perioada dureroasă din timpul anilor grei, ce nu se vor uita niciodată. Baletul, gândit pe strună modernă, i-a avut drept interpreţi pe Bogdan Cănilă, Valentin Stoica, Sergiu Dan, Răzvan Cacoveanu, Marco Corcella, Alexandre Plesis, Stefano Nappa, Federico Ginetti.

Cristina Cotescu a semnat regia concertului-spectacol, în care partea a doua a imaginat o  întâlnire într-un birt de ţară, cu toţi soliştii aşezaţi la mese, mai dinamică faţă de prima în care totul s-a rezumat la intrări şi ieşiri. Decoruri stilizate, de inspiraţie populară, au încadrat platoul.

Prezentarea scolastică, stereotipă, formală, didactică (nu mai caut alte atribute pleonastice) a fost citită cu platitudine de Anca Banda.

Expoziţii permanente s-au oferit publicului în foaiere, având subiectele Centenar – Cinci generaţii, Expoziţie de Artă Populară Bihoreană, din Argeş şi Muscel.

Astfel s-au marcat două din cele trei sărbătoriri ale începutului de decembrie la Opera Naţională Bucureşti.


Aplauze la final