A fost un prilej şi pentru reamplasarea stemei României Unite pe frontispiciul sălii de specacole, după o absenţă de 67 de ani, aşa cum era la inaugurarea Operei, în 1920, ca prim teatru liric din ţară, aniversând acum 95 de ani de strălucită existenţă; şi pentru că ilustra mezzosoprană Viorica Cortez, care a lucrat intens cu soliştii în pregătirea partiturii, a fost omagiată la o jumătate de veac de la debutul său internaţional, împlinit într-o carieră spectaculoasă. Premiera a constituit un eveniment şi prin readucerea lucrării, după decenii, în repertoriul teatrului şi prin „transmiterea live pe ecrane LED amplasate în Piaţa Unirii, marcând închiderea Herbstfest - Festivalul de toamnă al economiei germane”, astfel încât, pe lângă cei care umpleau sala Operei, mulţi alţi melomani au avut ocazia să urmărească şi poate să descopere o creaţie din marea literatură romantică franceză destul de puţin cântată prin lume în ultima perioadă. Iar prin scrisoarea sa, ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, a subliniat toate acestea, transmiţând felicitări întregului ansamblu, în sală aflându-se ca invitat şi prinţul Radu Duda, ca reprezentant al Casei regale.  

Desigur, parte dintre spectatorii fideli au rememorat versiunea prezentată, în 1963, pe acea scenă, în distribuţii remarcabile, sub bagheta lui Antonin Ciolan evoluând Alexandru Racolţa sau Ion Buzea, Ecaterina Vâlcovici sau Mariana Stoica, Mugur Bogdan sau Ion Budoiu, Lisette Liseanu sau Mireille Constantinescu, demn de remarcat fiind şi faptul că ulterior, în 19 iulie, TVR a difuzat fragmente din acea montare deosebit de inspirată. Ca un arc peste timp, şi producţia actuală s-a preuat integral, aşa încât va fi programată curând de acelaşi TVR, pentru ca şi iubitorii operei din întreaga ţară să o poată vedea şi aprecia.

Tenorul Călin Brătescu şi mezzosoprana Iulia Merca

Şi merită din plin apreciată, în special în plan muzical, totul fiind pus la punct în cele mai mici detalii, personajele beneficiind de interpreţi excelent aleşi, cu performanţe în general remarcabile, majoritatea intrând în rol cu vizibilă implicare, trăind sentimentele şi reacţiile din fiecare clipă, chiar şi atunci când asistau doar la desfăşurarea acţiunii. Având deja o experienţă destul de îndelungată în abordarea unor lucrări din muzica franceză, tenorul Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, construind un Werther frământat, pasional şi credibil ca joc şi atitudine în relaţia cu partenerii, dar mai ales cântând cu o frazare elegantă, cu subtilităţi vocal-expresive de mare rafinament, cu o pronunţie în limba franceză fluentă (nu văd însă de ce ar trebui să graseieze), conducându-şi glasul impecabil, într-o gradare interpretativă atent gândită, crescând tensionat şi dramatic în ultimele două acte, până la momente impresionante. Dacă în prima parte, mezzosoprana Iulia Merca a fost o prezenţă destul de statică şi neutră (şi) sub aspect vocal, începând cu celebra Arie a scrisorilor a făcut un salt calitativ surprinzător, conturul tinerei Charlotte devenind pregnant şi bine susţinut deopotrivă în maniera de a cânta, cu dăruire şi nuanţare a expresiei, intensitate emoţională păstrată constant şi în duetele cu Werther sau în dialogul cu Sophie.

Aceasta şi-a găsit, în soprana Diana Ţugui, interpreta ideală, având şi o mişcare adecvată, sprinţară sau lirică, plină de farmec, precum şi un glas frumos, limpede şi permanent adaptat cerinţelor partiturii; deloc întâmplător, se simte că a studiat, şi în urmă cu câţiva ani, sub îndrumarea Vioricăi Cortez, asemeni lui Călin Brătescu - FOTO, învăţând multe dintre „tainele” cântului specific ţesăturii franceze, adesea dificilă şi solicitantă, dar şi felul în care se creionează prototipuri prin detalii de fineţe, astfel încât eroii întrupaţi să fie sinceri, fără îngroşări inutile, ci cu o dezinvoltură firească, adevărată. Corect dar nu prea reliefat, baritonul Cristian Hodrea a abordat rolul Albert poate mai incert la început, apoi mai sigur, cu o voce rotundă, caldă, potrivită „băiatului bun” pe care l-a redat, departe de incisivitatea unor momente (posibil) de furie, chiar şi replica din finalul actului I - „el o iubeşte” - rămânând ştearsă, aproape neobservată, deşi se cuvenea accentuată ca o revelaţie copleşitoare pentru el. Basul Petru Burcă a reuşit să confere „consistenţă” Primarului, rol de obicei destul de „oarecare”, având de această dată şi umor şi o prezenţă vocal-scenică deosebită; la rândul lor, Florin Pop (Schmidt), Beniamin Pop (Johann), Alexandru Potopea (Bruhlmann) şi Tatiana Oltean (Katchen) au completat cu intervenţii „de culoare” echipa omogenă şi echilibrată care a asigurat succesul incontestabil al premierei, alături de copiii simpatici şi muzicali. Orchestra a sunat, de asemenea, excelent, aducând ceva din parfumul romantic al muzicii şi al subiectului în sine, dirijorul Jozsef Horvath conducând întreg ansamblul cu precizie şi cu un plus de supleţe a discursului, coordonând relaţia fosă-scenă cu rigoare, dar şi cu o înţelegere a stilului francez, întreaga desfăşurare a spectacolului având o anume atmosferă de poezei şi tristeţe foarte bine redată în plan muzical.

Baritonul Cristian Hodrea şi soprana Diana Ţugui

Pentru realizarea scenică au fost invitaţi artişti din Franţa, regizoarea Nadine Duffaut concepând o montare simplă, clară, logică, plasată în secolul XIX, păstrând deci o anume rezervă „controlată” a personajelor, tratate totuşi într-o „cheie” actuală, combinaţie care a generat o derulare scenică pendulând între reţinere şi izbucnire pătimaşă. În scenografia imaginată de Louis Desire, decorul se bazează pe o structură unică, având în centru trunchiul unui copac a cărui prezenţă permanentă, când înverzit sau cu frunze îngălbenite, când cu crengi dezgolite, are, cu certitudine, conotaţii şi semnificaţii de simbol, aşa cum, în trecutele stagiuni, apărea şi în viziunea lui Andrei Şerban de la Staatsoper Viena; dar ca şi acolo, elementele de recuzită precum clavecinul acoperit cu o husă (părând mai degrabă un... pat), cu partitura deschisă, determină dificultatea de localizare în grădină sau în interiorul casei, până şi finalul rămânând cumva incert din acest punct de vedere, mai ales că acel trunchi pare cuprins de flăcări - imagine superbă şi sugestivă -, deci Werther se stinge... în natură, nicidecum în camera sa, deşi are alături un tablou înrămat.

De altfel şi scena „scrisorilor” este la fel de ambiguă ca plasare, dar fundalul pe care se profilează o filă scrisă în grabă  asigură un efect reuşit, lăsând apoi locul norilor grei, ameninţători, întunecaţi. Jocul de lumini creat de Mădălina Mânzat este interesant şi discret, iar cortineta transparentă, cu un decupaj ca o uşă, „dublată” de panoul imaginând faţada casei, delimitează, în primul act, trecerile  succesive din interiorul sau exteriorul clădirii, dar în actul II se profilează crucea imensă abia spre sfârşit, până atunci nefiind clar ce reprezintă desenul care ar fi marcat... biserica. Sincer, nu am înţeles nici de ce există permanent pereţi laterali care încadrează spaţiul unde se petrece drama, poate sugerând tocmai rigorile ce-i ţin „închişi” pe eroi într-o lume a convenţiilor şi sentimentelor înăbuşite, dar astfel se pierde mult din lăţimea scenei, iar mişcarea pe lângă acele panouri-ziduri nu ar avea de suferit dacă s-ar deschide sau chiar înlătura. Costumele sunt elegante, cu o croială clasică, dar nu am înţeles de ce mai toţi sunt îmbrăcaţi în tonuri de cărămiziu, eventual bej, până şi rochia albă purtată de Sophie fiind completată apoi cu aceeaşi culoare ce-i uniformizează, excepţie făcând Werther, permanent în negru, pentru ca din actul II, în afară de Albert, personajele să poarte, la rândul lor, veşminte negre (sau aproape), probabil în nota de tristeţe ce domină acţiunea, prevestind deznodământul tragic. Trecând peste astfel de mici rezerve sau nelămuriri, spectacolul este atractiv, captează şi captivează în special în partea a doua, mult mai intensă, pentru că partitura primelor două acte nu este foarte ofertantă în ce priveşte regia; dar linia statică, minimală a acestora este înocuită cu agitaţia interioară (şi nu numai) din actele III-IV, asigurând un contrast binevenit, aşteptat şi necesar.

Stagiunea Operei Române din Cluj a început, astfel, sub auspicii de bun augur, cu o producţie inedită, pusă la punct, privită poate cu o curiozitate rezervată de către publicul care a început să aplauze entuziast abia după celebrele arii, deci în a doua parte a serii, pentru ca până la cortina finală să puncteze cu ovaţii momentele culminante, prelungind aplauzele minute în şir, răsplătind astfel întreg ansamblul care a făcut posibilă includerea în repertoriul Operei a unui spectacol de ţinută, cu o punere în scenă decorativă şi mai ales într-o interpretare muzicală absolut remarcabilă, aşa cum va fi, cu certitudine, şi în cazul celorlalte distribuţii asigurate pentru reprezentaţiile viitoare, semn că teatrul are solişti de valoare, iar tânărul manager Florin Estefan ştie să-şi aleagă şi colaboratorii sau oaspeţii pentru a oferi clujenilor seri de operă (poate) de neuitat.