Sandra Ecobescu, fondatoarea Fundaţiei Calea Victoriei: „Domnul Djuvara a fost dascălul ideal, etalonul după care măsurăm viitorii profesori”

Sandra Ecobescu, fondatoarea Fundaţiei Calea Victoriei: „Domnul Djuvara a fost dascălul ideal, etalonul după care măsurăm viitorii profesori”

Sandra Ecobescu este preşedinta Fundaţiei Calea Victoriei, instituţie culturală independentă care concepe o mare varietate de cursuri şi evenimente interactive în domenii umaniste şi culturale pentru tineri şi adulţi. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Sandra Ecobescu a povestit despre cum a ajuns să înfiinţeze fundaţia şi despre ajutorul pe care istoricul Neagu Djuvara i l-a oferit când a început să bătătorească  acest drum.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu zece ani, Sandra Ecobescu (44 de ani) organiza, împreună cu sora sa, primul curs găzduit de Fundaţia Calea Victoriei. Era susţinut de istoricul Neagu Djuvara şi se numea „Cum am trăit secolul XX”. Datorită deschiderii şi căldurii cu care Djuvara le-a întâmpinat, cele două au reuşit să ducă fundaţia în punctul în care se află astăzi, cu 50.000 de oameni care le-au trecut pragul pentru a urma cursurile. 

Când vine vorba de alegerea lectorilor, etalonul, explică ea într-un interviu pentru „Adevărul”, este Neagu Djuvara. Aşa că, mai departe, Sandra a căutat bucuria de viaţă, deschiderea, normalitatea, umorul extraordinar ale istoricului şi în alţi oameni. Cel de-al doilea lector al fundaţiei avea să fie Tiberiu Soare, dirijor extrem de talentat şi de carismatic care, predând la Fundaţia Calea Victoriei, a ajuns să fie şi un foarte bun povestitor. 

De asemenea, Sandra a oferit şi câteva exemple de oameni care şi-au schimbat parcursul profesional după ce au urmat un curs al fundaţiei, sau şi-au descoperit o nouă pasiune pe care au urmat-o, ulterior, cu devotament. Aşteaptă mereu noi studenţi la cursurile Fundaţiei, iar din când în când, organizează concerte de muzică clasică pentru a celebra activitatea acesteia. Pe 7 mai, la Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti, vor urca pe scenă Symphactory Orchestra şi Tiberiu Soare, în concertul „I Love Ceaikovski”.

„Adevărul”: Care ţi s-a părut a fi cel mai dificil lucru odată ce ai decis să înfiinţezi Fundaţia?

Sandra Ecobescu: În momentul în care începi ceva nou - cum ar fi să mergi la facultate - în primul an totul e necunoscut. Adaptarea la nou, aşezarea lucrurilor într-o formă sau alta cere efort, e o provocare. Ce a fost mai greu era că nu ştiam încotro s-o iau. Dar asta conştientizez acum, pentru că atunci nu stăteam să mă gândesc dacă e greu sau nu, pur şi simplu mă concentram pe ceea ce aveam de rezolvat.

Cea mai grea a fost, cred, schimbarea de context. Veneam dintr-o firmă de logistică unde lucrasem şapte ani. Ca rutină, acolo veneam şi deschideam calculatorul şi aveam 20-30 de mailuri, multe telefoane, zeci de oameni în subordine. Am trecut dintr-un birou unde era foarte multă agitaţie la un apartament liniştit de pe Calea Victoriei. Aici nu suna telefonul, îmi deschideam laptopul ca să îmi creez noua adresă de mail, o nouă poveste, o nouă biografie profesională. Odată cu Fundaţia, a trebuit să încep să inventez o nouă lume, cu personaje, scopuri, reguli.

Ca mulţi alţii, la început mi-am imaginat că toţi oamenii cu care colaboram bine în postul anterior mă vor susţine în continuare, vor fi interesaţi de proiectul meu. Or, evident că cei mai mulţi au dispărut din peisaj, chiar dacă la nivel declarativ erau încântaţi de noul proiect şi dispuşi să mă susţină. Aproape mi-au rămas şi m-au ajutat prietenii de suflet, bineînţeles.

Când faci o schimbare atât de radicală este ca şi cum te-ai muta într-o casă nouă. Nu cunoşti vecinii, nici casa, nu cunoşti nimic. Eşti doar tu cu entuziasmul şi cu ideile tale care bâzâie în toate direcţiile. Trebuie să le pui pe hârtie - şi asta e o provocare - să îţi aduni gândurile ca să aibă sens şi să începi să primeşti mailuri, să începi să ai contacte, să descoperi cum se scrie un comunicat de presă, să începi să vezi ce parteneri media pot exista pentru un proiect cultural nou, să creezi noi relaţii, un nou „trib”, dacă vrei. 

O nouă lume în care nu vii din afară, ca atunci când te angajezi undeva, ci pe care o creezi din interior, ca un stup. Deci nu doar te adaptezi la ceva existent, ci în timp ce creezi acel univers trebuie să te şi adaptezi la noutatea pe care o aduce el şi să îi creezi şi regulile după care să funcţioneze.

Ideea înfiinţării acestei fundaţii a pornit de la o carte de-a domnului Neagu Djuvara. Ce a însemnat marele istoric pentru tine, mai ales acum, că a dispărut dintre noi? De multe ori ne dăm seama mai clar ce a însemnat pentru noi un om, după ce nu mai e prezent.

Mi-am dat seama şi când era prezent cât de importantă a fost această întâlnire, această inspiraţie venită de la o carte. 

Acum pur şi simplu mă gândesc nu la ce a însemnat pentru mine, pentru fundaţie, ci la cum pot să fac să fie cunoscute proiectele lui în continuare de către public, de către cei tineri. Să fie cât mai prezent, în viaţa mea şi a celor din jurul meu ceea ce a vrut să ne lase drept moştenire. Întâlnirea cu marele istoric a fost aşa, ca un moment de graţie, ca în filmele americane, când se întâmplă ceva miraculos şi îţi spui, „aşa ceva nu se întâmplă în realitate”. Ei bine, se întâmplă.

Eu cu sora mea ne-am pus ideile referitoare la ce trebuie să însemne Fundaţia Calea Victoriei pe o foaie de hârtie. Sora mea m-a întrebat ce aş vrea să facem împreună în apartamentul pe care îl avea pe Calea Victoriei, într-un bloc interbelic. Iar eu am răspuns că aş vrea ca tinerii să se poată întâlni cu oameni precum Neagu Djuvara. Aşa a început totul. Ne-am gândit ce altceva le-am putea propune, pe lângă istorie, iar ea a adăugat domenii precum „filosofia”, pentru că îi place mult, apoi „retorica”, eu am scris „pictură”, „istoria religiilor” şi „folclor”. Fiecare venea cu temele preferate din domeniile umaniste.

Şi ne-am zis după: „Bine, minunate domeniile acestea, dar cine o să povestească despre ele, ce profesori o să avem?” La capitolul istorie, era clar domnul Neagu Djuvara, iar după, au apărut şi alţi oameni pe care îi admiram mult, cum este domnul Andrei Pleşu, de exemplu, care a lansat fundaţia şi ulterior a susţinut o conferinţă despre Socrate.

La prima întâlnire cu domnul Djuvara, dumnealui s-a purtat extrem de natural, entuziast chiar. A fost şi o lecţie pentru mine, despre cum să ne comportăm în orice situaţie. Un model de profesor, pentru mine, şi un model de cum ar trebui să interacţionăm cu ceilalţi nu doar în lumea culturală, ci şi în viaţa de zi cu zi. 

A fost foarte deschis, ne-a primit în casa lui de pe strada Speranţei. Îţi dai seama cât de frumos: pe strada Speranţei m-am întâlnit prima dată cu Neagu Djvuara.

A durat puţin până ne-am organizat şi am început cursurile, câteva luni. La 91 de ani, domnul Djuvara deschidea activitatea Fundaţiei Calea Victoriei, ţinea primul curs la noi: „Cum am trăit secolul XX”, urmat apoi de alte cursuri şi conferinţe savuroase la care au participat sute de oameni de toate vârstele.

Pe de o parte, domnul Djuvara este dascălul ideal, cumva etalonul după care măsurăm - în sensul cel mai frumos al cuvântului - oamenii cu care intrăm în contact, viitorii profesori. Încercăm să vedem dacă regăsim la ei generozitatea, charisma, pregătirea temeinică şi bucuria de a povesti ale lui Neagu Djuvara.

Alături de istoricul Neagu Djuvara

Pe de altă parte, el este, pentru mine, un model uman, un fel de părinte spiritual. Nu sunt profesor de istorie, însă am de-a face cu lumea culturală. De exemplu, când sunt invitată la Humanitas Cişmigiu să lansez o carte, când intru în librărie, simt prezenţa lui, văd cărţile lui excepţionale. Şi mă bucur că mă aflu într-un loc în care Neagu Djuvara şi alţi oameni extraordinari pe care îi admir au scris şi au lansat cărţi, au format opinii, au inspirat oamenii deschişi către arte şi cultură, ne-au deschis mintea şi sufletul.

Neagu Djuvara îmi este şi prieten. Nu mă aşteptam să poţi să legi o prietenie când e o diferenţă atât de mare de vârstă. Eu l-am abordat cu mult respect. Firea lui atât de deschisă şi caldă, m-a făcut să ţin la dumnealui foarte mult. Cumva, sentimentul a fost reciproc. Mergeam în vizită la dumnealui, îi povesteam mereu despre proiectele noastre, despre cum evoluăm, ne vizita la fundaţie. 

Când ne întâlneam, începea să ne povestească despre istorie, despre viaţa lui, cu umor şi erudiţie, cu privirea către trecut însă atent şi la prezent, la cei de faţă, la ce se petrece în lume. Niciodată nu era disperat, dezamăgit de lume. Era uneori iritat, dar mereu optimist, mereu cu gândul la proiectele lui, la cărţi, la cercetare, la prieteni, la familie. Bucuria de trăi şi de a învăţa, de a descoperi era mereu prezentă.

Cumva eşti prima beneficiară a Fundaţiei Calea Victoriei.

Cu siguranţă că sunt prima beneficiară. Da, cred că sunt printre oamenii care se bucură cel mai mult de ceea ce facem, cel puţin la fel de mult ca cei care sunt cursanţi fideli, fanii noştri, prietenii fundaţiei şi lectorii noştri dedicaţi, pe care îi consider aproape o a doua familie. Fac totul cu multă bucurie şi dedicaţie. Nu fac decât ceea ce îmi place şi lucrurile în care cred cu adevărat, care aduc o schimbare în bine în viaţa mea şi a celor din jur, care ne ajută să fim mai empatici, mai deschişi, mai deştepţi, mai toleranţi, mai creativi, mai curajoşi, mai împreună.

Următoarea mea întrebare era cum ai vedea profesorul ideal, dar tocmai mi-ai povestit.

Da, şi vestea bună e că există mulţi oameni cu calităţi speciale de profesori, de conferenţiari. Ceea ce ni se pare nouă miraculos la Neagu Djuvara, dacă avem răbdare şi încredere, regăsim la mulţi oameni din jurul nostru. Bucuria de viaţă, deschiderea, normalitatea, umorul extraordinar al lui Djuvara eu le-am regăsit şi le regăsesc în întâlnirile cu mulţi dintre lectorii, colaboratorii sau cursanţii fundaţiei. De aceea am sentimentul că această „insulă” este populată de mai mulţi oameni decât am crede la prima vedere.

Domnul Neagu Djuvara nu zicea niciodată „dragă, ce ne facem, se duce totul de râpă!”. Era optimist, trăia fiecare moment cu pasiune, aşa cum mânca prăjiturile cu frişcă şi cu ciocolată pe care i le duceam, ca un copil. Şi ultima oară când l-am vizitat la spital - credeam că urmează să îşi revină - îmi zicea că s-a cam plictisit, că urmează să plece în două zile.

Şi când l-a întrebat doamna Georgeta Filitti, cu care am fost să îl vizitez, „Neagule dragă, dar tu arăţi bine. Ce te doare, de fapt?”, el, în loc să ne povestească, ca orice om, ce îl doare, a zis, „Dragă, mă doare vârsta”. Am râs şi apoi am vorbit despre altceva.

Nu spun că nu trebuie să vorbim despre problemele noastre. Dar această privire către prezent şi către viitor, bucuria de a sta cu tinerii, cu oamenii de toate felurile, de a povesti, asta este o cheie care te ajută să te bucuri de viaţă.

Alături de Georgeta Filitti

Apropos de lectori, cred că se şi învaţă modul ăsta de a trăi. Când intri într-o comunitate şi lucrul ăsta devine ceva natural, se transmite, oamenii încep să se susţină reciproc. Avem lectori foarte talentaţi, foarte buni, dar care uneori nu au încredere în ei sau cred că temele culturale sunt desuete. Oameni extrem de bine pregătiţi, care au trăit poate mai mult în biblioteci, în imaginaţie, decât în realitate. Înainte de începerea vreunui curs ne sună şi ne întreabă: „Vine cineva la cursul meu? Dacă nu vine nimeni? Poate ar fi mai bine să anulăm cursul”. Şi aici intervenim noi şi le explicăm că o să fie bine, că e foarte frumos cursul lor, că oamenii se bucură de temele propuse. De fapt, publicul „se educă” şi începe să „consume” nu doar lucruri cunoscute, ci şi noutăţi, delicatese culturale, cum îmi place mie să spun.

La fel ne-a încurajat şi Neagu Djuvara pe noi, zicându-ne imediat: „Da, facem cursul de istorie!”. Să deschizi o şcoală cu un om excepţional, să fie primul profesor o personalitate culturală e o mare responsabilitate, dar şi o încurajare.

Mie, personal, asta mi s-a părut extraordinar la fundaţie, că noi ştim că există nişte oameni de tipul domnului Djuvara, dar credem că sunt foarte puţini sau că nu vor mai fi alţii în viitor. Iar cei care mai există, nu sunt mediatizaţi. Când îi pierdem ni se pare că nu mai rămâne nimeni de talia lor. Cred că şi Tiberiu Soare este un exemplu în acest sens. Când a venit el aici, ca lector, nu ştiu câtă lume, în special tineri, ştiau de el  sau despre activitatea lui.

Corect. Îmi pare bine că l-ai pomenit pe Tiberiu Soare. A fost al doilea lector după Neagu Djuvara. Fiind pasionată de muzica clasică, am dorit să avem acest subiect, inaccesibil pentru publicul larg, în programă. Imediat după Neagu Djuvara, am organizat cursul „Cum să ascultăm muzica”, cu Tiberiu Soare. El, în acel moment, era un dirijor tânăr, carismatic, talentat, de la Opera Naţională Bucureşti. Eu am ajuns la el printr-o recomandare făcută de o cunoştinţă comună, Andreea Vălean, o scenaristă foarte talentată, cea care a scris scenariul pentru „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. L-am chemat pe Tiberiu Soare la o discuţie, l-am întrebat de ce este Mozart atât de iubit şi dacă lumea nu exagerează, totuşi cu acest compozitor când există mulţi alţii foarte buni. Şi a început să îmi vorbească despre Mozart, iar după două-trei minute mi-am dat seama că povestea cu multă pasiune, că era foarte convingător, că găsisem lectorul ideal pentru a „îmblânzi” muzica clasică în ochii publicului.  

Dacă la cursului lui Neagu Djuvara salonul nostru de pe Calea Victoriei era neîncăpător, la Tiberiu Soare s-au înscris iniţial doar 10-12 oameni. Fundaţia era încă necunoscută. De la o şedinţă la alta - pentru că şi veştile bune circulă repede - oamenii care au participat au povestit şi altora cum este. De la un curs la altul se înscriau mai mulţi oameni, veneau încă doi-trei la fiecare nouă şedinţă.

De la 10-15 oameni, spre finalul cursului aveam în sală 30 de oameni, cărora a trebuit să le promitem că vom organiza şi alte evenimente cu Tiberiu Soare. Ceea ce am şi făcut. O parte dintre conferinţele sale au fost transcrise şi au născut cele două proiecte editoriale ale fundaţiei: „Pentru ce mergem la Operă?” şi „Nouă poveşti muzicale”. Sute de exemplare din aceste două titluri au fost donate bibliotecilor din capitală şi din ţară.


Pe scenă, cu Tiberiu Soare

Fundaţia a crescut treptat. Nu am colaborat doar cu personalităţi foarte mari. Am şi creat o piaţă a cursurilor culturale şi un public dedicat, curios, dinamic. Am ajutat numeroşi lectori să se dezvolte, să prindă curaj, să devină celebri în domeniul lor. Tiberiu era cunoscut ca dirijor, dar ca povestitor s-a dezvoltat mai ales la Fundaţia Calea Victoriei, cumva forţat de împrejurări. Are un talent nemaipomenit, eu îl prezint drept dirijorul şi „povestitorul” Tiberiu Soare.

Citeam într-un interviu că îţi doreşti ca activitatea voastră de la fundaţie să mai înveselească puţin lumea. Astăzi cum vi se pare, aţi reuşit?

Eu cred că da. Din moment ce, în primul rând, a crescut publicul în mod natural. În zece ani au fost peste 50.000 de oameni care au participat la cursurile, evenimentele noastre culturale şi educative. Noi, ca să ne putem autosusţine, avem taxe de curs. Totodată, numeroşi elevi şi studenţi, fără mijloace materiale, beneficiază anual de zeci de cursuri gratuite. Orice tânăr care vrea să participe la un curs trebuie doar să trimită un mail care să cuprindă motivaţia alegerii acelui curs, felul în care îl ajută frecventarea cursului în dezvoltarea personală sau alegerea carierei.

Oamenii nu vin la cursurile fundaţiei doar ca să devină mai isteţi, mai cultivaţi, mai informaţi, să recupereze lacunele din educaţie sau să afle ce e nou prin lume. Vin şi pentru ca să se bucure, să se relaxeze sau să socializeze. Cum spuneam, există o comunitate a profesorilor, dar şi o mare comunitate a cursanţilor. La un curs de actorie, la un curs de dicţie, la un curs de scriere creativă poţi să auzi la un moment dat, din sala de curs, râsete. Noi dacă auzim râsete din sală şi oamenii ies zâmbind de la curs, ne spunem că e bine ce facem.

Este esenţial procesul de învăţare continuă - indiferent de vârstă şi de pregătirea fiecăruia, de meseria actuală sau proiectele de viitor. La cursurile fundaţiei se crează prietenii, se creează mici comunităţi şi cred că bucuria e numitorul comun al tuturor acestor lucruri.

Echipa Fundaţiei Calea Victoriei 

Asta mă ajută pe mine să gândesc proiecte noi, să muncesc alături de colegii mei cu consecvenţă şi optimism, dincolo de momentele dificile. Când iese bine o serie de conferinţe despre muzică clasică cu Tiberiu Soare sau o suită de prelegeri savuroase cu istoricul Georgeta Filitti, văd bucuria oamenilor, aud aplauzele şi simt cum se creează o stare de bine, de normalitate.

Oferim implicare în ceea ce facem, seriozitate, consistenţă, dăm nişte lucruri care, de multe ori, depăşesc aşteptările oamenilor. La rândul nostru, primim această bucurie, pe care eu, efectiv, o simt fizic la concertele pe care le organizăm, aplauzele care durează minute în şir, zâmbetele oamenilor, mesajele transmise cu drag de zeci şi zeci de oameni. Nu pot să fiu prezentă la toate cursurile, ca să am feedback de la toate. Dar la concerte, să stai într-o sală cu 800 de oameni, să simţi muzica născându-se în faţa ta, să vezi feţele luminoase din public, zâmbetele, şi, la final, baia de aplauze ...e un transfer de energie fantastic. Ştii că în ziua aceea nu te-ai trezit degeaba şi că rămâne ceva în urmă.

Per ansamblu, în educaţie, ce element ţi se pare că ar trebui să domine, în conceptul de educaţie, atunci când spunem că un om trebuie să fie educat? Fundaţia combină cumva un stil şcolar cu unul mai spiritual.

Ca să pot răspunde la această întrebare mă gândesc la fiica mea, Mara, şi cum, împreună cu soţul meu, Alexandru, mă străduiesc să îi ofer o educaţie cât mai generoasă, direcţii cât mai diverse din care să poată alege într-o zi ce îi place şi i se potriveşte.

Cred că sunt două direcţii: pe de o parte, este necesar să încerci să descoperi cât mai multe lucruri din tot ce s-a creat în lumea asta, din diverse domenii, iar pe de altă parte, la un moment dat în viaţă (copilărie, tinereţe, dar poate şi mai târziu) să descoperi ce-ţi place, la ce poţi fi tu cel mai bun şi să investeşti timp şi pasiune în acel lucru. Adică începi cu o survolare asupra temelor mari ale culturii generale şi apoi te concentrezi pe un anumit domeniu, cu ajutorul unor mentori sau profesori buni.

Ce se petrece la şcoală este destul de trist, pentru că avem materie foarte stufoasă şi predată deseori fără metodă, cu ajutorul unor manuale depăşite, construite pe logica funcţională în sec XIX în Europa. Lumea s-a schimbat enorm în ultimii 100 de ani şi se schimbă continuu. Copiii ar trebui învăţaţi să gândească, să ştie de unde să îşi selecteze corect informaţiile şi apoi să se specializeze, cam din clasa a X-a, către anumite direcţii care le plac.

Majoritatea informaţiilor pe care eu le-am primit în şcoală, la o clasa de matematică-fizică, le-am uitat complet. Ce mi-a rămas mie din şcoală au fost lucrurile care mi-au plăcut şi pe care le-am ales: literatura, artele şi limbile străine. Evident că matematica are rolul ei, nu puteam să fac doar literatură sau desen, însă programa în domeniul ştiinţelor exacte este extrem de încărcată. Nu ştiu la ce ajută matematica, aşa cum e predată în gimnaziu sau liceu, chimia, dacă nu urmezi o profesie care este bazată pe aceste discipline. Ştiu că istoria şi geografia ne ajută, limibile străine cu siguranţă – iar aceastea sunt discipline pe care, din păcate, nu se pune accent în şcoala noastră. Un tânăr trebuie să afle cât mai multe lucruri din cât mai multe domenii umaniste şi culturale, pentru că acestea îi deschid orizontul către alte lumi şi alte universuri care îi pot ajuta să înţeleagă mai bine lumea în care trăim azi şi lumea pe care o construim. Asta face Fundaţia Calea Victoriei - completează cu „umanioarele” educaţia şi cultura celor interesaţi să aibă o viaţă mai armonioasă. Îi ajută să acceseze universuri fabuloase cum ar fi istoria artei, istoria religiilor, antropologia, pictura, muzica, psihologia, istoria Bucureştiului, astronomia, fotografia, literatura, designul etc.

Dincolo de ce trebuie să se întâmple în şcoală, trebuie făcute multe lucruri în plus.

Nu cred că părinţii trebuie să stea liniştiţi că şi-au trimis copilul la şcoală şi gata, educaţia, pregătirea pentru viaţă e rezolvată.

Cred că lucrurile pot funcţiona aşa numai în cazul în care copilul este supradotat sau foarte silitor, dar chiar şi atunci există riscul să fie bun la toate şi specializat pe nimic, să vâneze note mari pentru a primi recunoaştere, fără să caute ce îl reprezintă. Cred că trebuie făcute multe lucruri şi individual, cu ajutorul părinţilor sau al unui mentor. Părinţii care doresc ca ai lor copii să citească trebuie, la rândul lor, să citească, să se educe continuu. Copilul, adolescentul, face ce vede în familie, nu ce i se spune să facă.

Ca dovadă că educaţia trebuie să fie un proces continuu, aş da două exemple: pe cel al lui Neagu Djuvara, care, la peste 70 de ani s-a apucat să înveţe sârbo-croata, ca să poată citi în original textele care îl interesau, pe teme istorice.

Eu, inspirată probabil şi de domnul Djuvara, m-am apucat la 44 de ani de un Master în studii vizuale şi societate la SNSPA. Domnul Vintilă Mihăilescu, care este figura centrală a acestui master, este un profesor excepţional, care a creat o şcoală de antropologie puternică. Este un important formator de opinie, care ne învaţă să gândim cu mintea noastră, renunţând la clişee şi prejudecăţi.

Cum arată drumul de la primele cursuri la ce a ajuns astăzi Fundaţia Calea Victoriei?

Drumul s-a desfăşurat natural. Mă mai uit în urmă uneori şi văd că nu e foarte diferit ce am scris eu cu Irina, sora mea, prima dată pe foaia de hârtie, primele idei despre activitatea fundatiei, faţă de ce se întâmplă acum. Esenţa este aceeaşi, chiar dacă domeniile s-au completat cu unele noi, s-au diversificat.

Eu am tendinţa să uit ce e neplăcut, deci nu o să îţi povestesc că drumul a fost greu, că a fost plin de sacrificii şi momente de cumpănă. Nu, abordarea asta nu mă reprezintă. Au fost multe momente dificile, multe momente de îndoială, dar cel mai greu a fost, de fapt, să mă stăpânesc, pentru că eram foarte entuziasmată. Pe drumul ăsta, pe care eu am început să merg din ce în ce mai repede, a trebuit să învăţ să iau lucrurile mai încet. 

Viteza nu ajută întotdeauna şi entuziasmul trebuie câteodată temperat, astfel încât lucrurile să crească firesc, nu excesiv de repede. Cel mai greu a fost să mă îmblânzesc pe mine.

Eu ţin minte mai ales momentele foarte bune. Am înţeles în aceşti 10 ani că oamenii, adică lectorii în cazul ăsta, vin şi pleacă, am învăţat cum să fiu un manager mai calm, cum să colaborăm cu instituţiile statului sau cu diverse companii. Am învăţat cum să practic detaşarea faţă de situaţiile mai complicate, pentru că eu, la început, eram foarte, foarte pasională. Fundaţia era al doilea copil al meu şi mă consumam enorm când cineva nu înţelegea eforturile noastre.

Poţi să îmi dai un exemplu de o persoană al cărei parcurs a fost foarte mult influenţat de Fundaţie?

Da, avem câteva poveşti frumoase. Cred că cea mai spectaculoasă este cea a unei fete care, acum doi ani, a fost adusă de diriginta ei la cursurile noastre. Mădălina venea de la un liceu tehnic din Bucureşti, dintr-o familie nevoiaşă, şi era extrem de talentată la desen. Diriginta, ştiind că oferim cursuri gratis elevilor, a adus-o la noi, la cursurile de pictură şi desen. Am luat-o sub „aripa” noastră şi s-a hotărât să dea la Facultatea de Arte, unde concura cu absolvenţii care terminau Liceul Tonitza, copii foarte bine pregătiţi. Am aflat că Facultatea de Arte făcea, înainte de examen, o pregătire de câteva luni pentru cei care nu veneau din sistemul lor, din lumea artelor. Am plătit pentru bursiera noastră acest curs organizat de facultate. Mădălina a intrat la facultate, a fost foarte fericită, însa primele luni au fost foarte dificile pentru ea. Era încă o diferenţă mare între ea şi ceilalţi studenţi şi era destul de demoralizată. Am susţinut-o în continuare, a trecut de prima sesiune, iar acum e în anul trei şi e bine. Este foarte talentată, a şi muncit mult şi ne bucurăm când ne trimite, pe facebook, câte o lucrare nouă de-a ei.

Grup de studenţi din anul II de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, vizitând „Moara de hârtie”, un alt proiect  care a pornit de la un curs al Fundaţiei Calea Victoriei (Foto: facebook/ moara de hârtie)

Apoi sunt cursanţi care şi-au dat demisia din corporaţii după ce au venit la noi, după ce au prins curaj şi au văzut că poţi funcţiona şi dacă ai un proiect independent, nu un job la un angajator. Avem o poveste foarte frumoasă cu proiectul „Moara de hârtie”, de la Comana. Ion şi Dana Georgescu au fost cursanţii noştri acum mulţi ani, la un atelier de legătorie de carte. Cursul era ţinut de un artist, Dinu Bodiciu, extrem de talentat, care acum trăieşte în străinătate. Soţii Georgescu au urmat acest curs, s-au îndrăgostit de tehnica asta şi de cartea-obiect şi şi-au deschis „Moara de hârtie”, un fel de muzeu-atelier al tipografiei, unde fac şi hârtie realizată manual. E un loc extrem de frumos, care s-a dezvoltat surprinzător şi se află în Comana. Mă bucur că la Fundaţia Calea Victoriei s-a întâmplat declicul ăsta, că cei doi şi-au găsit chemarea inspiraţi de unul dintre cursurile noastre.

 

Numele: Sandra Ecobescu 

Data şi locul naşterii: 23 mai 1973, Bucureşti

 Starea civilă: căsătorită 

Studiile şi cariera:

În 1991, a absolvit liceul „George Călinescu” (în prezent “Jean Monnet”), clasa de matematică-fizică, iar 1995, devenea absolventă a Facultatii de Filologie, Universitatea din Bucuresti – Secţia Română/Engleză. Lucrarea de diplomă a fost despre opera lui Max Blecher, coordonataă de Nicolae Manolescu. 

În 1995, beneficiază timp de un an de bursa postuniversitară de un an acordată de „Fundaţia Onassis” din Atena. A urmat cursurile de literatură şi civilizaţie neo-greacă de la Universitatea Panteios. În 1996, a urmat un curs de două luni la „Asser Insitute for Librarians” – Haga, Olanda. În prezent, este însrisă la masterul de Studii Vizuale si Societate, S.N.S.P.A. 

În 1997, timp de un an, Sandra Ecobescu a lucrat pentru Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia OSCE şi Consiliul Europei, iar din 1998 până în 2000, a lucrat ca asisten director, traducător documente CoE şi bibliotecar. Din 2000 până în 2007, când avea să demareze proiectul Fundaţia Calea Victoriei, a lucrat la  o firmă germană de logistică.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

 

citeste totul despre: