Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A început cu ambiţii mari, la înălţimea felicitărilor din vară ale ministrului culturii pentru „spectacolele valoroase care se vor cânta cu casa închisă până la finalul acestui an”. Cert este că săptămâna trecută încă se mai găseau bilete pentru premieră, iar aseară au rămas destule locuri libere în stal. În acelaşi timp, am văzut mulţi tineri veniţi la deschiderea stagiunii, îmbrăcaţi frumos, curioşi, priveliştea lor e reconfortantă şi demonstrează atracţia pe care o suscită opera. Dar oare câţi dintre ei vor reveni la spectacolele viitoare? Din punct de vedere vizual, până la finalul sezonului sunt programate aproape exclusiv „succesele” ultimilor doi-trei ani sau de pe vremea comunismului, producţiile cu adevărat interesante precum RigolettoFidelioFalstaff sau Lucia di Lammermoor fiind ignorate în continuare.

Alegerea operei Samson et Dalila e un gest curajos, pe care îl aplaud. Practic, Opera Naţională n-a avut decât o singură producţie după război, la începutul anilor ’90, însă înregistrarea realizată de Orchestra Naţională Radio cu Ludovc Spiess şi Elena Cernei în 1969 rămâne singurul disc de operă românesc care face faţă comparaţiilor discografice din lumea occidentală. Lucrarea lui Saint-Saëns, chiar dacă a intrat în repertoriul standard al teatrelor de operă, e relativ rar prezentată, din cauza cerinţelor vocale pentru tenor, unde este nevoie de o voce spinto care să poată susţine declamaţia rolului lui Samson.

Producţia lui Giandomenico Vaccari continuă linia ultraconservatoare de la Opera Naţională, ilustrativă şi leneşă, de nivelul unei copii nereuşite a unui film de animaţie. Nici nu e de mirare, pentru că scenografia şi costumele sunt realizate de aceeaşi Andreea Koch care s-a ocupat şi de Il trovatore, în primăvară, probabil cel mai semnificativ eşec al anului. Piaţa din Gaza în care se desfăşoară primul act e o scenă goală cu o scară de gresie în mijloc, pe ecranul din fundal fiind proiectată imaginea unor clădiri ce se vor desprinse din mitologia biblică, dar care par mai degrabă variaţiuni arhitectonice pe tema Casei Poporului ajunsă victimă a unei restaurări cu termopane şi rigips. Valea Sorek, cuibul amorului Dalilei în care este ademenit Samson, păstrează aceeaşi scară monumentală, deşi acţiunea e plasată într-un deşert kitchissim proiectat pe acelaşi ecran, spaţiul din faţa scenei fiind dominat de un mare pat matrimonial oriental plus un cort folosit pe post de ieşire/intrare dintr-un spaţiu care nu este delimitat de nimic. În fine, templul lui Dagon revine la scenografia primului act, completată de nişte panouri colorate şi de o nouă proiecţie a unei cascade simulate pe computer, căderea de apă metamorfozându-se într-o statuie a zeului păgân. Singura imagine interesantă rămâne scurta scenă a închisorii din Gaza, unde este deţinut Samson, de o simplitate întunecată ce reuşeşte să transmită intensitatea dramatică a căderii eroului. Doar costumele ansamblurilor de cor şi de balet au fost reuşite, solul şi cei doi filisteni având aparenţa unor Ping, Pang şi Pong dintr-un Turandot implauzibil, Samson purta o cămaşă cu mâneci scurte de chelner pe sub ceva ce semăna a anteriu şi aşa mai departe. Podeaua adaptată pentru balet provoca un un zgomot iritant la fiecare pas al celor de pe scenă, atunci când tălpile se desprindeau de suprafaţă. Coregrafia, de o banalitate tristă, rămasă foarte mult în urma frumuseţii muzicii din baccanala actului III, a completat acest tablou naiv, desprins parcă din precambrianul regiei de operă de acum un secol. Mişcarea de scenă a fost la fel de aservită rutinei operatice minimale, iar Vaccari s-a dovedit a fi un alt decorator italian pe linia butaforică şi lipsită de orice imaginaţie deschisă de Mario de Carlo.

A fost însă ocazia de a-l vedea la Bucureşti pe unul dintre cei mai interesanţi tenori dramatici de astăzi, Aleksandrs Antonenko. După un început foarte promiţător în teatrele de operă europene în roluri lirico-spinto, Antonenko a devenit faimos pentru debutul său în Otello la Festivalul de la Salzburg din 2008, la numai 32 de ani. După un deceniu glorios, în care a fost invitat să cânte în cele mai mari teatre de operă, rolul maurului i-a taxat scump vocea, ultimii doi ani fiind dominaţi de anulări de spectacole şi accidente vocale. Am aşteptat premiera cu o strângere de inimă: oare ce-a mai rămas din această voce? A rămas foarte mult şi pot spune că Antonenko şi-a confirmat în bună măsură statutul de star. O prezenţă fizică impozantă dar juvenilă, foarte potrivită cu imaginea supereroului biblic, tenorul a dominat copios primul act (Arrêtez, ô mes frères) cu o declamaţie autoritară şi neforţată a rolului. O voce tăioasă, cu susţinere formidabilă în registrul acut, ba chiar cu accente tandre acolo unde era cazul, în ciuda unui timbru oarecum limitat, dar de o culoare frumoasă, lirică.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.