Salon du livre şi Muzeul Brukenthal

A trecut şi Salon du livre. Ne-am întors în ograda noastră mică, unde cultura nu „face ştiri” decât atunci când se petrece ceva anormal. Ce s-a întâmplat la Paris ar trebui să ne arate că ne-am putea comporta normal şi firesc, dar nu prea ne iese din cauza unor mărunţişuri locale.

Într-un interviu realizat de Luca Niculescu pentru RFI, Jean-François Colosimo, preşedinte la Centre National du Livre, pune accentul pe două fapte importante. Unul reprezintă concluzia (şi e bine s-o înregistrăm ca atare, dincolo de „diversitatea opiniilor” manifestată în comentariile de pe la noi): „Evenimentul în sine e o reuşită: de mult timp literatura română nu a fost atât de bine reprezentată la Paris, atât  de global”. Celălalt se referă la originea iniţiativei de a invita România la Salon (şi, iarăşi, cred că e bine s-o înregistrăm ca atare, dincolo de împăunările unor şi altora că au făcut şi au dres): „La originea acestei întâlniri sau convergenţe şi mai intense dintre România şi Franţa s-a aflat faptul că m-am întâlnit acum un an şi jumătate, la Bucureşti, cu Horia Roman Patapievici.  (...) Horia a dat dovadă de o inspiraţie formidabilă, de geniu, de talent pentru că s-a angajat la această idee”. Jean-François Colosimo mai spune şi că „autorităţile române şi-au respectat angajamentele”. Ceea ce înseamnă că el judecă lucrurile în mod instituţional şi în funcţie de rezultate. Şi (diplomatic?) trece peste dificultăţi şi probleme. Pentru că au fost probleme şi poticniri în organizare, provocate de faptul că „ai noştri” nu lucrează instituţional, ci pe bază de persoane şi „liste”: schimbarea directorului de la ICR Paris nu s-a bazat pe niciun fel de argument, ci a fost făcută pentru că dl Marga avea o listă cu clienţi. De aici au apărut tot felul de bâlbâieli, false probleme şi „scandaluri”.

Dacă dl Colosimo (principalul organizator al Salonului) trage aceste concluzii, ar trebui să cădem puţin pe gânduri în legătură cu felul în care ar trebui să ne comportăm. Prezenţa culturii române în lume este un pariu pe termen lung şi îl putem câştiga doar prin instituţii solide şi previzibile. Acelaşi lucru ar trebui făcut şi pe plan intern. Or, mi se pare semnificativ că prima ştire despre cultură care a creat impact după ce s-a terminat „sărbătoarea cărţii româneşti la Paris” este situaţia de la Muzeul Brukenthal. Asta ne aduce cu picioarele pe pământ: directorul Sabin Luca a anunţat că unul dintre marile muzee ale României a rămas fără bani şi îşi reduce activitatea. Ministerul Culturii a comunicat apoi că de fapt trimisese banii cu o zi înainte şi a cerut demisia directorului pentru că ar fi „încălcat etica profesională”. Astea sunt, vorba lui Caragiale, „daraveri de clopotniţă”. Ce-a greşit directorul? Că a făcut publică situaţia financiară gravă şi a apelat la comunitate să susţină muzeul? Dar lipsa de viziune şi de politici coerente a Ministerului Culturii (care doarme pe el de ani întregi, indiferent ce miniştri s-au perindat pe acolo) cum poate fi calificată? E tot „etică”? Dar despre incapacitatea cronică a guvernelor şi a Parlamentului de a găsi soluţii pentru finanţarea mai eficientă a culturii ce se mai poate spune? Toată lumea ridică din umeri şi dă vina pe sărăcie şi pe criză, limitându-se să constate că „nu sunt mai mulţi bani la buget”. Cu puţină viziune, s-ar putea găsi soluţii pentru a încuraja finanţările „alternative”, din surse private. Şi nu numai pentru că e bine şi frumos să avem (şi) cultură, nu doar din motive „de imagine”, ci pentru că domeniul cultural e important pentru dezvoltarea unei naţiuni, pentru că în alte ţări europene creează locuri de muncă şi reprezintă o parte substanţială din PIB.

Dar la noi se pierde totul în hachiţe şi mărunţişuri. Aşa încât, deşi „a ieşit bine”, nu prezenţa la Salon du livre exprimă starea culturală a naţiei, ci episodul de la Muzeul Brukenthal.