În urmă cu câteva săptămâni, la finalul unui spectacol, i-am urat, chiar pe scenă, „La mulţi ani”, în ziua în care împlinea 88 de ani. Începând din 1963, existenţa sa a devenit sinonimă cu activitatea ca maestru de cor la Opera din Bucureşti, deşi iniţial şi-ar fi dorit să continue lucrul cu corul Palatului pionierilor sau cu cel de la Casa studenţilor unde, în vecinătatea teatrului liric, înfiinţase un ansamblu deosebit de apreciat. De altfel, şi cu corul de copii a evoluat adesea în stagiunea curentă a Filarmonicii, colaborând în prezentarea unor lucrări vocal-simfonice de anvergură. Destinul a făcut să îl înlocuiască pe Gheorghe Kulibin în perioada în care acesta se îmbolnăvise, fără să bănuiască faptul că acele luni aveau să se transforme... într-o viaţă. Nimeni nu îşi poate imagina corul Operei altfel decât împreună cu Stelian Olariu, cel care a reuşit, într-un timp relativ scurt, dar cu o muncă, o pasiune şi o dăruire incredibilă, să ridice ansamblul la cote artistice invidiate chiar şi de directorii unor teatre celebre din lume. Încă din prima sa stagiune ca dirijor al corului Operei, preluând un repertoriu enorm, a pregătit şi premiera cu Cavalerul rozelor de Strauss şi reluarea cu Oedip de Enescu, dar şi Bărbierul din Sevilla de Rossini, cu care apoi, în 1963, artiştii noştri au efectuat un turneu memorabil la Paris, bucurându-se de o primire triumfală. Au urmat, într-o perioadă extrem de fastă, turnee în Grecia sau Germania, în Spania sau Bulgaria, ulterior în Marea Britanie, Elveţia, Olanda, Austria şi multe altele.

Ar fi aproape imposibil să menţionăm, măcar în parte, partiturile pe care le-a lucrat în premiere sau noi producţii excepţionale, unele însă foarte speciale, aşa cum au fost, spre exemplu, sau Logodnă la mânăstire de Prokofiev (1963) sau Pelleas şi Melisande de Debussy - opere cântate pentru prima oară la noi, un alt reper cu totul aparte fiind Hamlet de Bentoiu (1975), pregătind impecabil creaţii de operă italiene, franceze, ruse, germane, opere de Mozart sau de Wagner, desigur şi româneşti, ştiind cum să asigure şi corectitudinea stilistică şi pronunţia curată şi toate detaliile specifice pentru ca ansamblul coral să sune, dacă se poate, aproape de perfecţiune - ceea ce s-a şi remarcat de fiecare dată. În perioadele de glorie sau în cele extrem de dificile din istoria Operei, maestrul Stelian Olariu a continuat să asigure - uneori cu eforturi greu de „povestit” - forma constantă a corului, chiar dacă generaţiile s-au schimbat, chiar dacă, într-o vreme, numărul coriştilor scăzuse dramatic, dacă era frig pe scenă sau condiţiile de studiu erau departe de ceea ce trebuia. Iar implicarea sa totală a fost aceeaşi şi pentru operele monumentale precum Boris Godunov sau Oedip sau Lohengrin şi Tannhauser - şi pentru cele în care corul are doar scurte intervenţii, convins că ansamblul trebuie să-şi menţină calitatea indiferent de... cantitate.

Un loc special l-a ocupat, în activitatea sa artistică de o viaţă, compunerea unor miniaturi corale de mare frumuseţe, multe cu profund caracter religios, dar şi altele mai aproape de colindul tradiţional. În concerte de Crăciun sau în cele ce i-au fost dedicate cu prilejul aniversării vârstei de 75 de ani, apoi la 80 de ani, a prezentat câteva dintre aceste piese pe care, desigur, le-a şi dirijat... cu dublă emoţie.

A format sute, poate mii de corişti excelenţi, s-a bucurat când dintre aceştia s-au afirmat tineri deveniţi apoi solişti importanţi ai Operei, s-a investit total - riscând poate conflicte cu regizorii neinspiraţi - în montarea unor partituri pretenţioase, în care corul avea şi un joc de scenă solicitant, trăind, seară de seară, emoţia fiecărui moment din miile de spectacole derulate pe acea scenă sau peste hotare, bucurându-se cu toată fiinţa de fiecare succes, nemulţumit însă de un detaliu nerezolvat... aşa cum trebuia; pentru că maestrul „respira” împreună cu corul „său”, se confunda cu acesta, păstrându-şi entuziasmul, mereu neliniştit, mereu preocupat de „mai bine”, anii ce au trecut nelăsând urme asupra pasiunii cu care, de decenii, asemeni unui Pygmalion, îşi finisa „creaţia” vie şi, în continuare, unanim apreciată.

În 26 noiembrie, de ziua sa, maestrul Stelian Olariu a fost pe scenă, în lumina reflectoarelor, în faţa spectatorilor care l-au ovaţionat aşa cum au făcut, constant, de-a lungul a peste o jumătate de veac, apoi a fost aplaudat de cei din sală şi de interpreţi - deloc întâmplător - cu prilejul Galei prin care Opera marca, în 8 decembrie, 95 de ani de existenţă instituţionalizată, fără ca cineva să bănuiască faptul că avea să fie ultima sa apariţie în public; pentru că la Gala din 18 decembrie, când Opera i-a acordat Premiul de excelenţă pentru activitatea sa prodigioasă şi longevivă, nu a mai reuşit să onoreze acea festivitate. Cu siguranţă, ar fi meritat din plin să intre şi în... Cartea recordurilor...

Dintotdeauna şi-a dorit să îşi trăiască şi clipa de sfârşit în teatrul pe care l-a slujit cu o devoţiune şi o pasiune fără egal. A „lipsit” doar câteva săptămâni şi se prea poate ca (şi) ideea de a rămâne departe de „corul său”, de emoţia spectacolelor curente, să-l fi marcat teribil, grăbindu-i stingerea rapidă, în 29 ianuarie, lăsând în urmă gloria unor performanţe unice, dar şi regrete şi un gol imens pe care trecerea timpului nu le va vindeca. Există oameni care nu au egal şi deci nu pot fi înlocuiţi - rămân definitiv repere în istorie - iar Maestrul se confundă, ca un adevărat simbol, cu istoria aproape centenară a Operei bucureştene. Inima sa a încetat să mai bată - după o viaţă trăită cu intensitatea unei pasiuni fără margini, susţinută prin eforturi enorme şi prin constanţa unei munci adesea epuizante, Stelian Olariu se va odihni, în fine; şi cred că, spunând creştinescul „Odihnească-se în pace”, vom fi incredibil de aproape de o realitate cu multiple semnificaţii, pornind tocmai de la existenţa sa devenită sinonimă cu destinul Operei. Uneori reuşea să găsească doar câteva zile în care să „fugă” la familia sa din Timişoara, oraşul unde acum se va întoarce pentru totdeauna. Şi poate că, acolo Sus, va continua să dirijeze, ca nimeni altul, Corul vânătorilor sau Corul sclavilor sau Corul pelerinilor sau...