Rule, Bryntannia!

La Enescu 2017, am refuzat cu obstinaţie să merg la orice recital. Anul acesta însă, atâta Wagner cu Bryn Terfel a fost un cântec de sirenă căruia nu i-am putut rezista.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În general evit recitalurile. Chiar dacă uneori solistul cântă mai mult decât într-o operă întreagă, la sfârşit tot mi se pare că s-a terminat prea repede (de fapt, mie şi Götterdämmerung mi s-a părut prea scurt), iar eclectismul inevitabil al repertoriului precum şi lipsa coerenţei mă îndepărtează de acest gen de concerte. La Enescu 2017, am refuzat cu obstinaţie să merg la orice recital. Anul acesta însă, atâta Wagner cu Bryn Terfel a fost un cântec de sirenă căruia nu i-am putut rezista.

Bryn Terfel face parte din acea rară categorie de cântăreţi-actori de operă. Muzicalitatea şi histrionismul lui sunt inseparabile. Capabil să intre în rol la comandă, artistul cu alură de brută galeză venită direct de pe terenul de rugby în sala de spectacole se transformă pe loc în orice. Răutatea sa e feroce (Scarpia, Sweeney Todd, Mephisto), tandreţea e infinită, verva — contaminantă (Figaro, Leporello). O voce solidă, dar cu un timbru nu atât de seducător ca al lui Peter Mattei, nici atât de generoasă ca a lui George Petean, dar de o culoare de granit, versatilă la infinit, îmi aduce aminte deseori de un Tito Gobbi, însă crescut de teatrul britanic al lui Shakespeare. Aş putea încheia cronica aici, restul nu e decât o poveste care ar putea să vă pună inutil răbdarea la încercare.

Păcat că Orchestra Filarmonică din Monte Carlo, una foarte medie dacă e să o judeci generic, a găsit complicitate în loc de inspiraţie în dirijorul Gareth Jones. Preludiul actului al treilea din Lohengrin a sunat tare, monoton şi plictisitor, condus pătrat de un şef de orchestră deloc preocupat de vreo culoare sau de vreo nuanţă. La fel au fost şi Cavalcada Walkiriilor şi Poloneza lui Ceaikovski, abia musicalul a fost mai acceptabil, deşi nici acolo nu a curs şampanie. Sigur, în tot zgomotul creat de monegasci nu am observat nici o greşeală tehnică evidentă, cu toate că vânarea erorilor nu e un scop în sine pentru mine. Desigur, era şi David Lefèvre, concertmaistrul împrumutat uneori Filarmoncii „George Enescu”, dar poate că impetuozitatea sa se completează mai bine cu temperamentul balcanic decât cu cel al gălăgioşilor lui colegi obişnuiţi.

O primă jumătate de recital a fost ocupată exclusiv de Wagner. Şi Bryn Terfel a ocupat toată cupola Ateneului cu vocea sa. Un Hans Sachs teluric, meditativ, contemplându-şi încălţările şi un întreg univers s-a creat acolo pe loc, finalul ariei te făcea să crezi că de undeva, din culise, va apărea Eva pentru o întreagă scenă. Un Wotan cum numai bas baritonul galez ştie să-i dozeze autoritatea şi anvergura, cele două scene din Walkiria au fost un vis inaccesibil pentru un spectator din România. O dicţie foarte accentuată, un discurs perfect lizibil, teatrul şi muzica erau într-un punct de întâlnire rar.

După pauză, Terfel a testat structura de rezistenţă a clădirii Ateneului cu celebrul cântec din Opera de trei parale a lui Weill, însă cucerirea definitvă a publicului care simţea nevoia şi de ceva operă italiană a venit cu aria lui Mefistofele din opera lui Boito, unde seducţia demonică a fost expert redată de acest artist cameleonic. Finalul concertului a fost deturnat spre musical, un alt gen în care excelează Sir Bryn, comicăreala din If I were a rich man atingând apogeul. Două bisuri, ultimul — un cântec de leagăn din Wales — de o tandreţe cuceritoare şi evident, triumf, urale, aplauze de te dureau palmele, public grăbit să prindă concertul următor de la Sala Palatului, dar şi public dispus să rămână până târziu în noapte cu muzicianul britanic, autografe, triumf. Câtă versatilitate!

Şi totuşi, mă gândeam, ce Œdipe ar putea fi acest Sir Bryn Terfel…

Articol publicat pe blogul Despre Opera.