Roxana Stroe, „tânăra speranţă“ a cinematografiei româneşti, la Adevărul Live: „Îmi plac filmele cu foarte puţin dialog, spre deloc“

Echipa filmului „O noapte la Tokoriki“, în studioul Adevărul Live

Filmul „O noapte în Tokoriki“ – un film LGBT plasat într-o discotecă sătească –, în regia româncei Roxana Stroe, a primit premiul special pentru cel mai bun scurtmetraj din partea juriului internaţional al secţiunii Generation 14plus, din cadrul ediţiei din acest an a Festivalului de Film de la Berlin. O parte din echipa filmului s-a aflat azi în studioul Adevărul Live.

În studioul Adevărul Live, au fost prezenţi: regizoarea Roxana Stroe, actorul Cristian Bota şi scenarista Ana Maria Gheorghe, într-o discuţie moderată de jurnalistul cultural Florin Ghioca.

„Cum aţi ajuns la subiectul acesta?“, a fost interesat Florin Ghioca pentru începutul discuţiei.

„Am pornit de la câteva reportaje. Voiam să fac un film într-o discotecă de sat, şi aşa am ajuns la subiectul ăsta. Am ţinut cont şi de buget, destul de redus“, a explicat regizoarea Roxana Stroe.

„Eu sunt fană „queer cinema“ şi voiam să fac un film LGBT, într-un mediu rural, tradiţional“, a mai menţionat şi scenarista Ana Maria Gheorghe.

„E foarte pitoresc să vezi lucruri de felul ăsta şi pe de altă parte e fascinant să te gândeşti că astfel de lucruri se întâmplă în mediul acela“, a opinat Florin Ghioca.

„Am filmat în Bucureşti, este o sală dezafectată, pe care am amenajat-o de la zero“, a povestit Roxana Stroe.

„Cum vă alegeţi de obicei subiectele? Ţineţi cont de un trend anume?“, s-a interesat Florin Ghioca, la care Stroe a răspuns: „La Black Friday, primul meu film, este o adaptare după Sorokin. Îmi plac filmele cu foarte puţin dialog, spre deloc. Dar nu cred că e vreun trend. Avem libertate deplină din partea profesorilor noştri pentru a ne alege subiectele“.

„V-aţi aşteptat să aibă succes, să ia vreun premiu la festival?“ „Nu. Şi când a fost gata, am fost în dubii. Nu am avut un feedback prea bun la examen.“

„Cum a fost la Berlin?“ „L-am înscris la limită, era pe ultima sută de metri. Eu am dat examenul cu o probă de lucru, şi am tot lucrat la el până în noiembrie. Am trimis la Berlin o variantă necolorizată. Când am primit mailul de la Berlin, mă uitam pe telefon şi am crezut că e de refuz. De-abia mai târziu mi-am dat seama că-l luaseră. Dar problema era că filmul nu era gata, am lucrat contraconomentru până când am trimis DCP-ul şi m-am urcat în avion.“