Rigoletto şi ultimii bufoni de la Opera Naţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Producţia lui Stephen Barlow pentru Rigoletto îşi păstrează intact farmecul chiar şi la aproape patru ani de la premiera din 2014
Producţia lui Stephen Barlow pentru Rigoletto îşi păstrează intact farmecul chiar şi la aproape patru ani de la premiera din 2014

Ultimul spectacol de operă al anului, Rigoletto, a fost o tentaţie căreia nu i-am putut rezista. Pur şi simplu producţia lui Stephen Barlow este un magnet care atrage public nou şi tânăr către Operă.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Făcând o translaţie a acţiunii din Evul Mediu în epoca prohibiţiei şi a Mafiei din Chicago al anilor ’20, spectacolul nu a îmbătrânit deloc de la premiera din 2014 şi până acum şi mereu mai descopăr ceva de admirat în el. Ba chiar aş putea spune că modul în care regizorul a amestecat arta cu divertismentul este atât de ingenios, încât poate fi relaţionat inclusiv cu recentul serial de mare succes, Umbre. Pentru că duritatea personajelor din lumea gangsterilor se regăseşte foarte bine şi în personajele lui Verdi: un Duce di Mantua devenit Al Capone şi restul aparţinând lumii interlope în care pluteşte acesta. Unele scene sunt de un dramatism extraordinar. Apariţia lui Monterone, a cărui fiică a fost siluită şi care e umilit până la exterminare, e terifiantă. Uciderea Gildei, în care tensiunea muzicii se extinde pe scenă, e aproape insuportabilă. Dar şi finalul, o invenţie, în care Ducele este personificarea răului absolut atunci când telefonează asasinilor pentru a comanda uciderea fostului său bufon, nu lasă nici o speranţă spectatorului că acesta om ar fi putut fi totuşi sincer îndrăgostit vreodată. Cu alte cuvinte, într-un limbaj mai tehnic, toată punerea în scenă este un mare moment de Personenregie admirabil de natural şi de amănunţit. E o producţie atât de bună, încât reuşeşte să ascundă chiar şi criza tot mai profundă în care se zbate Opera Naţională Bucureşti de mai bine de doi ani.

Ultimul spectacol de operă din acest an este şi ultimul spectacol din interimatul actual, care a reuşit să-l programeze abia a doua oară într-un an şi jumătate. Şi totuşi vorbim despre una dintre cele mai populare opere din creaţia lui Giuseppe Verdi! Nu e cazul să mai fac încă un bilanţ al acestui interimat, căci aş repeta aceleaşi lucruri pe care le-am mai spus în alte articole. E suficient să adaug că unul dintre motivele pentru care am detestat acest interimat care s-a încheiat azi este prostul obicei (probabil întâlnit şi în teatru) ca un director nou să marginalizeze sau chiar să elimine producţiile realizate de predecesorul său. În cazul ONB, sigur că ar fi fost cu totul neimportantă schimbarea unor producţii mediocre autohtone, dar când vine vorba de nume precum Graham Vick (al cărui Falstaff pur şi simplu nu a mai fost prezentat), Valentina Carrasco (un singur Œdipe în acelaşi interval de timp) şi exemplele pot continua, e vorba pur şi simplu de ranchiună, de o stupiditate direct proporţională cu anvergura artistică a acestor regizori. Sper ca următorul interimar să nu facă acelaşi lucru nici cu Rigoletto sau Fidelio, dar nici cu Lucia di Lammermoor, singurul câştig real al ultimei stagiuni.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite