Revanşa lui Oneghin

Un sezon care arată extraordinar pe hârtie, cu patru premiere în patru luni la Opera clujeană, nu are acoperire decât cantitativă. La bohème şi Un ballo in maschera au fost nule din punct de vedere regizoral, doar distribuţiile de la premiere salvând aparenţele (Anita Hartig în special, în opera lui Puccini).

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Rămasă sans emploi la Bucureşti, din cauza lui Curran, Vick, Barlow sau Carrasco, fără să poată băga piciorul în uşă nici la Iaşi (Şerban, Wolcz, Darie, Rancea), floarea regiei de operă româneşti s-a mutat în provincie. Back with a vengeance, cel puţin aşa s-a vrut acest Evgheni Oneghin de la Cluj. Prin comparaţie, acest Evgheni Oneghin este un mare pas înainte, dar drumul rămâne încă lung, cu o destinaţie incertă. Cam ca-n Vrăjitorul din Oz.

Scenografia propusă avea multe elemente estetice care nu-şi puteau rata ţinta. Dar mozaicurile mobile de ferestre cu rame albe au fost prea evident împrumutate din Traviata lui Paul Curran (în special din fundalul primului tablou al actului II), frunzele tomnatice de pe jos îl citau pe Robert Carsen de la Metropolitan, iar mestecenii ruseşti sunt de multă vreme un clişeu care nu mai transmite mare lucru. Şi, bineînţeles, nu putea lipsi voalul de 50 de m², obsesia producţiilor anilor '90 de la ONB. Să adăugăm la toate acestea şi costumele de păpuşi de la Arădeanca ale Larinei şi Filipievnei (dar în rest, frumoase), precum şi coregrafia exasperant de banală şi de aglomerată din ultimul act şi aţi putea crede că tocmai am scris reţeta unui dezastru. Cu toate acestea, nu a fost aşa, aglomerarea de simboluri şi de idei reuşind să spună povestea lui Puşkin cu multă coerenţă, chiar dacă prin sublinieri exagerate. Au fost şi componente ale producţiei care mi-au plăcut mult: versuri din poemul original al lui Puşkin (nu neapărat cele mai fericite şi cu o caligrafie cam greu lizibilă) proiectate pe cortina albă, regia de lumini foarte competentă (Mădălina Mânzat) şi rarele, chiar prea rarele momente când cântăreţii încercau să se adreseze unul altuia (oricum, un mare pas înainte faţă de precedentele două producţii, în care asta nu se întâmpla deloc).

Epitoma ideatică a acestui spectacol a fost invocarea păcatului originar, prin citarea din Puşkin a unor versuri legate de fructul oprit, materializate apoi într-un cor voyeurist, ascuns vicios după copaci, înfulecând mere, în timp ce trăgea cu urechea la penibila lecţie de viaţă pe care Oneghin i-o serveşte Tatianei după primirea scrisorii. Mai lipsea ca eroul să-şi cânte aria muşcând şi el din mărul găsit pe jos, după ce, eventual, l-ar fi şters de reverul fracului pe care l-a purtat în toate scenele.

Şi asta în condiţiile în care muzica orchestrală a lui Ceaikovski este ea însăşi o dramaturgie care poate atât de uşor să catalizeze imaginaţia. Un exemplu, la întâmplare? Opera e scrisă în perioada scurtă dintre Verdi târziu şi apariţia verismului şi are, în muzică, statutul de cântec de lebădă al romantismului, exact precum îl are poezia lui Mihai Eminescu în literatură. Or, de aici şi până la a face legătura între celebra scenă a scrisorii Tatianei şi Luceafărul nu e decât un pas. Dar e un pas pe care nu-l face nici un regizor român.

La Cluj, Evgheni Oneghin nu s-a mai cântat de vreo zece ani. Şi asta se simte. În primul rând la nivelul corului, care avea tendinţa permanentă de a rămâne în urmă faţă de orchestră şi numai efortul permanent al lui Tiberiu Soare de a menţine echilibrul a salvat multe momente în care decalajele păreau inevitabile. Prezenţa dirijorului bucureştean la această serie de spectacole s-a dovedit a fi vitală, chiar dacă el n-a putut opri cornul acela imposibil să saboteze scena scrisorii la fiecare intervenţie. Singurul antidot împotriva enervării putea fi apelul la o imaginaţie comic-burlescă: poate că stiloul Tatianei a rămas fără cerneală după fiecare frază pe care o scria?

Geani Brad, cel care l-a înlocuit pe Florin Estefan (Oneghin la premieră) a fost depăşit de rol în mai toate momentele care necesitau o respiraţie mai amplă, singura consolare rămânând duetele cu Tatiana sau Lensky. Irina Săndulescu Bălan a fost o Tatiana onorabilă, dar căreia i-a lipsit inocenţa, topită într-o interpretare destul de monocromă. Prin comparaţie cu protagoniştii, Tiberius Simu a fost un Lensky excelent. După un început în care părea, din punct de vedere psihologic, mai degrabă un alter ego al lui Oneghin, a lăsat deoparte condescendenţa în favoarea unei sensibilităţi nebănuite, terminând cu aria finală Kuda, kuda...  livrată cu bun gust şi cu mare efect. La fel de reuşită a fost şi Olga Laurei Essig, în ciuda faptului că rolul e destul de scurt. Din păcate, Natalia Constantin a cântat sub ton în mod constant şi, oricât de multe ar suporta rolul Filipievnei, interpretarea ei a fost greu acceptabilă. La fel şi Florin Sâmpelean, un Prinţ Gremin care avea, indiscutabil, un timbru grav impresionant, dar a cărui intonaţie divaga de fiecare dată când vocea se întâlnea cu pasajele mai forte sau avea de urcat spre registrul acut. Păcat. Încheiem cu un Triquet neimaginativ şi cu apetenţă spre decalaj şi o Larina destul de estompată şi avem un tablou vocal destul de colorat, cu bune şi cu rele, dar cât de cât interesant.

Un pas înainte totuşi pentru Opera din Cluj, dar acest Evgheni Oneghin nu lipsit de virtuţi rămâne încă departe de Lucia, Indiile şi Boema de la Iaşi, sau Traviata, Rigoletto, Falstaff şi Oedipe de la ONB.

Caseta tehnică:

A fost într-o duminică, 7 februarie 2016, la Opera Naţională Română Cluj-Napoca

Piotr Ilici Ceaikovski – Evgheni Oneghin
Dirijor: Tiberiu Soare, invitat; regia artistică: Mihaela Bogdan; scenografia: Viorica Petrovici, invitată; lighting designer: Mădălina Mânzat
Geani Brad (Evgheni Oneghin), Irina Săndulescu Bălan (Tatiana), Tiberius Simu (Lenski), Florin Sâmpelean (Prinţul Gremin), Liliana Neciu (Larina), Laura Essig (Olga), Natalia Constantin, (Filipievna), Ruslan Bârlea, (Triquet), Corneliu Huţanu (Căpitanul), Ioan Stancu (Zaretzki), Ionuţ David (un ţăran), Dan Dumitrana (Guillot)
Corul, baletul şi orchestra Operei Naţionale Române Cluj-Napoca