Retrospectivă. Cinematografia românească în 2018

2018 a fost un an bun pentru cinematografia românească, regizorii abordând teme diverse de la explorarea conceptului de intimitate, la revolta adolescentină, la felurile în care trecem peste moartea cuiva drag şi până la diverse perspective ale felului în care iubim.  Regizorii români s-au bucurat de succes la festivalurile internaţionale de film unde atât ei, cât şi actorii din proiectele lor, au primit premii pentru munca depusă.

2018 a fost anul în care la Berlin, Ursul de Aur a fost câştigat de regizoarea Adina Pintilie, pentru proiectul  său „Touch Me Not”. De asemenea, a fost pentru prima dată când un regizor român a primit marele premiu al Festivalului Internaţional de Film de la  Karlovy Vary. Radu Jude este cel care a câştigat Globul de Cristal al festivalului, cu lungmetrajul său, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Apoi, în toamnă, Anca Damian era premiată pentru cea mai bună regie la Varşovia („Moon Hotel Kabul”).

Tot în acest an, regizorul Stere Gulea a adus înapoi pe marile ecrane, povestea Moromeţilor lui Preda, într-o continuare a filmului care s-a impus în cinematografia românească odată cu apariţia lui, în urmă cu 31 de ani. La o săptămână după lansare, „Moromeţii 2” devenea cel mai popular film românesc din ultimele două decade. 

De asemenea, actori precum Bogdan Dumitrache („Pororoca”, r: Constantin Popescu) şi Andra Guţi („Alice T”, r: Radu Muntean) au primit, în anul care tocmai s-a încheiat, premii în cadrul unor prestigioase festivaluri de film internaţionale pentru interpretările lor. Şi nu sunt singurii.

O reuşită din 2018, cu premiera în 2019

La începutul anului, în februarie, Festivalul de film de la Berlin îşi anunţa marele câştigător, „Touch Me Not”, în regia Adinei Pintilie primind Ursul de Aur. Un film care „vine într-un moment în care este foarte mare nevoie de el, pentru că este atâta frică, sunt atâtea prejudecăţi în jurul nostru”, proiectul lui Pintilie este axat pe ideea de intimitate, pe cum sunt relaţiile, ce înseamnă frumuseţea, sau cum arată un corp armonios, concepte care în viziunea regizoarei s-au schimbat radical în ultimii 20 de ani.

„Filmul creează o experienţă emoţională, fiziologică, mai degrabă, decât intelectuală sau raţională. Cumva cu asta lucrează filmul, cu zone care sunt foarte personale, emoţionale pentru fiecare dintre noi”- Adina Pintilie.

„Touch Me Not” a stârnit controverse în ţară deşi încă nu a apărut în cinematografele româneşti, premiera urmând să aibă loc, până la urmă, în 2019. Unii cinefili l-au putut vedea totuşi la TIFF sau în cadrul „Les films de Cannes a Bucarest”.

„De la o viaţă normală, la abis”

În ianuarie, apărea pe marile ecrane din România, „Pororoca”, lungmetrajul regizat de Constantin Popescu, care spune povestea lui Tudor (Bogdan Dumitrache) şi a Cristinei (Iulia Lumânare) care duc o viaţă de cuplu obişnuită, fără alte griji aparente, altele decât cele inerente, legate de creşterea şi educaţia copiilor, Maria şi Ilie. Într-o duminică dimineaţă, Tudor iese cu copiii în parcul din apropierea blocului. Într-o clipă de neatenţie a tatălui, Maria dispare. Împreună cu alţi părinţi, Tudor o caută frenetic prin zonă. 30 de minute mai târziu, Tudor anunţă poliţia. Maria este considerată, oficial, dispărută.

Pentrul rolul său, Dumitrache a primit distincţia de „cel mai bun actor” la Festivalul de Film San Sebastian, în 2017.  „Pentru mine, a fost o experienţă extraordinară. Pentru un actor, este o oportunitate foarte rară să întâlneşti un aşa scenariu, un personaj care are parte de o transformare atât de mare, de la o viaţă normală la abis, cu un cumul atât de variat de emoţii şi trăiri.”, declara actorul la conferinţa de presă de la festival. 

„Povestea se concentrează, încetul cu încetul, pe transformarea lui Bogdan şi pe modul în care acesta încearcă, obsesiv, să-şi găsească fetiţa sau măcar să afle ce s-a întâmplat cu ea”- Constantin Popescu.

Tot în februarie a apărut pe marile ecrane şi filmul regizat de Ivana Mladenovic, „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, după romanul omonim scris de Adrian Schiop, o poveste de dragoste dezgolită de sentimentalism, din Ferentari-ul zilelor noastre. În lungmetrajul lui Mladenovic se derulează povestea lui Adi, un antropolog în vârstă de 40 de ani, părăsit recent de iubita lui, care se mută în Ferentari pentru a documenta un doctorat despre manele. Acolo îl întâlneşte pe Alberto Vasile, un rom sărac şi fost puşcăriaş, care promite să îl ajute în documentarea pe teren.  

Scopul regizoarei, după cum declara chiar ea, nu a fost să educe publicul în vreun sens sau să pună în evidenţă renumitul cartier din Capitală, ci să spună o poveste de dragoste, cea care se înfiripă între cei doi protagonişti. 

„Nu era vorba despre cartier sau poziţia unui fost deţinut, ci pur şi simplu povestea asta de dragoste m-a atras cel mai mult”- Ivana Mladenovic.

Odată cu primăvara lui 2018, a apărut şi „Fotbal infinit”, documentarul realizat de Corneliu Porumboiu, care a fost proiectat la Berlinală, în secţiunea Forum. În proiectul său, regizorul aduce pe ecrane un personaj cu totul şi cu totul neconvenţional, având în vedere raportul dintre situaţia lui în lume şi preocupările gândirii sale. Laurenţiu Ginghină, absolvent de sociologie şi funcţionar la Prefectura Vaslui, îi explică lui Porumboiu regulile unui nou sport, derivat din fotbal. 

Ginghină şi-a dorit să joace fotbal, însă, în 1986, şi-a rupt piciorul. A vrut, după cum îi povesteşte lui Porumboiu, să plece să lucreze în America, însă prăbuşirea turnurilor gemene avea să îi dea peste cap şi acest plan. S-a resemnat doar parţial, de peste aproape 30 de ani, dorindu-şi să schimbe regulile fotbalului pentru a oferi mai multă libertate mingii. E conştient că FIFA nu ar accepta niciodată schimbările propuse de el, pentru că, în viziunea funcţionarului din Vaslui, mingea e vedeta, nu jucătorii, cărora le diminuează mobilitatea prin trasarea de diverse linii pe teren, respectiv prin împărţirea lor în subechipe care rămân doar într-o anumită zonă a terenului.

„Pentru mine, să schimbi regulile jocului părea un soi de erezie. În acelaşi timp, m-a intrigat timpul îndelungat şi tenacitatea pe care Laurenţiu o investeşte încercând să schimbe fotbalul”- Corneliu Porumboiu.

„Charleston”, în regia lui Andrei Creţulescu, intra în cinematografe la începutul lunii iunie. O combinaţie de comedie neagră, dramă şi poezie, în „Charleston”, moartea unei femei- în primele cinci minute ale filmului- este pretextul perfect pentru a prezenta felul în care doi bărbaţi o plâng pe cea pe care au iubit-o amândoi. Alexandru (Şerban Pavlu) şi Sebastian (Radu Iacoban) sunt două tipologii atât de diferite, contrastul puternic dintre cei doi- de la înfăţişare până la personalitate- fiind sursa primă a umorului din filmul lui Creţulescu. Aceeaşi sursă va naşte şi cadrul terapeutic prin care fiecare dintre cei doi va face faţă durerosului eveniment. Ca spectator însă, devii conştient că există şi acest nivel, terapeutic, abia când personajul lui Pavlu va avea momentul său de maximă vulnerabilitate.

„Filmul s-a născut în primul rând, din singura şi cea mai venerabilă frică pe care o am, frica de a-l pierde pe omul pe care îl iubesc”- Andrei Creţulescu. 

În 1996, Mihai Moldoveanu era arestat, fiind acuzat de omor deosebit de grav, de complicitate la tentativă de tâlhărie şi de nedenunţarea infracţiunilor. În 2012, CEDO hotărăşte că Moldoveanu nu a avut parte de un proces echitabil, însă în 2014 este din nou condamnat, la 23 de ani de închisoare. În iulie, Ileana Bîrsan şi Claudiu Mitcu lansau un documentar „la rece” despre cazul Moldoveanu, „Procesul”.

Documentarul îl urmăreşte pe inculpat după eliberarea provizorie şi se concentrează pe rejudecarea dosarului şi consecinţele noii sentinţe, fiind o expunere obiectivă a secvenţelor unei vieţi puse sub acuzare. În documentar se regăseşte, de asemenea, şi filmarea reconstituirii evenimentelor. Acolo, un Moldoveanu mai tânăr le explică anchetatorilor, privind pierdut în jur, etapele crimei.

„De ce am recunoscut? Eu nu am recunoscut nimic. Eu a trebuit să spun o poveste ca să scap dintr-un iad”- Mihai Moldoveanu. 

Raportarea la propria istorie 

În iulie, filmul lui Radu Jude „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ câştiga marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, în valoare de 25.000 de dolari. Este  prima dată când un film românesc câştigă trofeul Globul de Cristal. 

Tema proiectului lui Jude o reprezintă masacrul din 1941 de la Odessa. Prezintă povestea realizării unei reconstituiri istorice pentru un spectacol de stradă. „Titlul filmului este un citat, de aceea e pus între ghilimele. Fraza a fost rostită în Consiliul de Miniştri, în vara lui 1941, de către domnul profesor Mihai Antonescu. Deşi nu este o invitaţie la dialog, fraza angajează în mod direct viitorul, aşa că am hotărât să îi oferim domnului profesor un răspuns, unul cinematografic. Un «arc peste timp», cum ar veni”, a explicat Radu Jude.

„Pentru mine cred că e mai important faptul că toţi ţinem de o comunitate şi asta ar trebui să fie o chestiune practică, nu ar trebui să-ţi tratezi comunitatea cum se poartă suporterii de fotbal cu echipa lor”- Radu Jude.

„Licu, o poveste românească”, de Ana Dumitrescu, intra în cursa pentru o nominalizare la Oscar, la categoria „Cel mai bun documentar”, după ce câştigase în 2017, trofeul Golden Dove la Dok Leipzig. Documentarul vorbeşte despre România ultimului secol văzută de un om pierdut în istorie. Prin personajul principal, Liviu Canţer, un bărbat în vârstă de 92 de ani, care a supravieţuit unor evenimente istorice majore, Lungu prezintă o meditaţie despre propria condiţie şi efemeritate. La vârsta lui, Licu a rămas singur cu amintirile sale - despre familie şi momentele importante ale vieţii lui. Fiecare secvenţă de film este construită precum o fotografie dintr-un album.

„În filmul <<Licu>>  nu este vorba de a recrea trecutul. Este vorba despre ce rămâne după o viaţă”- Ana Dumitrescu (pentru news.ro)

Atitudini adolescentine

„Un prinţ şi jumătate”, în regia Anei Lungu, spune povestea unui trio carismatic: un tată divorţat- Marius Manole, o femeie singură- Iris Spiridon, respectiv un bărbat gay- Istvan Teglas. Aceştia locuiesc împreună într-un apartament din Bucureşti, iar punctul de tensiune apare în momentul în care Iris se îndrăgosteşte de un scriitor maghiar din Transilvania, jucat de László Mátray. De asemenea, apar în film şi regizorul Radu Afrim şi coregraful Răzvan Mazilu.

„M-a interesat mai mult să restitui o lume, să documentez o anumită clasă, o categorie socială decât să spun o poveste. Radu Afrim şi Răzvan Mazilu făceau şi ei parte din lumea aceasta. Iar colaborarea cu ei a fost o plăcere!”- Ana Lungu. 

Realizatorii succesului de box-office din 2016 „Două lozuri“ au revenit în toamnă  cu o nouă producţie. „Povestea unui pierde-vară“ este o comedie despre un profesor de matematică şi complicatele lui relaţii amoroase, pe fundalul unui Bucureşti mai luminos ca niciodată. Cu Alexandru Papadopol, Nicoleta Lefter şi Crina Semciuc în rolurile principale, filmul îşi doreşte să îi amuze pe telespectatori, dar şi să le ridice şi câteva semne de întrebare.

„Tema a venit şi din experienţe personale. Primul meu film trata un subiect asemănător... O parte a venit din fricile mele că aş putea să mă transform într-un personaj de genul ăsta”- Paul Negoescu. 

Cu un scenariu semnat de Alexandru Baciu, Radu Muntean şi Răzvan Rădulescu, „Alice T” o are în prim plan pe Alice Tarpan (Andra Guţi), de aproape 17 ani, urmărind relaţia acesteia cu mama sa adoptivă, Bogdana (Mihaela Sîrbu), pe fondul unei adolescenţe complicate. Alice Tarpan are, la cei aproape 17 ani ai săi, o adolescență complicată. Nu e vorba doar de problemele de la școală, sau că nu e sigură cu cine a rămas gravidă, dar mai ales de faptul că mama ei adoptivă a aflat de toate astea. 

Actriţa Andra Guţi a fost recompensată cu premiul pentru „cea mai bună interpretare feminină" lui Muntean, la  Festivalul de Film de la Locarno. 

„Întotdeauna am încercat să fac filme cu subiecte care nu-s neapărat confortabile pentru mine, confortabile pentru public. De aici, cred că poate începe un proces mai interesant în mintea spectatorului după ce se termină vizionarea unui film”- Radu Muntean.

A doua zi şi speranţa pentru o viaţă mai bună

„Coborâm la prima“, debutul în lungmetraj al lui Tedy Necula, îi are în rolurile principale pe Constantin Cotimanis, Adrian Păduraru, Teodora Mareş, Victoria Cociaş, Emilian Oprea, Constantin Drăgănescu, Ela Ionescu, Dan Murzea şi Iulia Dumitru. Filmul, care a apărut în cinematografe în octombrie, spune povestea călătorilor aflaţi într-un vagon de metrou în a doua zi după incendiul din clubul bucureştean Colectiv, în urma căruia 64 de oameni şi-au pierdut viaţa.

Nevoiţi să petreacă împreună câteva ore pentru că metroul se opreşte între staţii, călătorii încep să se descopere, să înlăture judecăţile şi prejudecăţile pe care le au faţă de cei cu care, din întâmplare, sunt alături în vagon. „Coborâm la prima“ este descris de către creatori ca o poveste inspiraţională despre natura umană şi despre comportamentul în situaţii de criză, dar şi despre cum poţi descoperi cu adevărat pe cineva dacă ai timp să-l asculţi.

„Este o poveste pe care o trăim în fiecare zi, suntem în metrou aşa cum suntem şi în lume – unii lângă alţii, împreună –, iar dacă ne deschidem vedem că avem ce împărtăşi. Nu e un film despre Colectiv, dar viaţa nu poate nega evenimentul”- Tedy Necula. 

Tot în octombrie,  Anca Damian era premiată la Festivalul Internaţional de Film de la Varşovia pentru regia celui mai recent lungmetraj al său, „Moon Hotel Kabul”, care spune povestea jurnalistului Ivan Semciuc, a cărui viaţă este complet transformată de întâlnirea cu Ioana, o traducătoare cu care are o relaţie trecătoare într-o noapte, într-un hotel din Kabul. Deşi este găsită moartă în acelaşi hotel, la ceva timp după întoarcerea lui Ivan la Bucureşti, Ioana devine din ce în ce mai prezentă în viaţa jurnalistului.

„Cred că nevoia de a face acest film s-a născut şi din dorinţa de a mă lupta cu o percepţie generală. Lumea aceasta nu poate fi schimbată. Mă încadrez în mediul în care este făcută lumea şi nu acţionez în virtutea adevărului pe care îl văd ca evident. A nu acţiona nu înseamnă nu înseamnă că nu faci rău”- Anca Damian. 

„Seule a mon mariage”, debutul în ficţiune al Martei Bergman, cu Alina Şerban în rolul principal- de asemenea la debut, dar în lungmetraj-, vorbeşte despre pendularea între dorinţa găsirii unui refugiu în iubire şi sentimentul matern. Filmul, proiectat în secţiunea Acid a Festivalului de Film de la Cannes, este o dramă abordată într-o manieră caldă în care comicul sparge din când în când neliniştea.

Pelicula spune povestea Pamelei (Alina Şerban), o tânără din comunitatea romă, o femeie spontană şi amuzantă care trăieşte împreună cu copilul ei în vârstă de doi ani şi cu bunica într-o casă dărăpănată, unde împart acelaşi pat.  Pamela peră să se căsătorească pentru a-şi schimba destinul, dar şi pe al fiicei ei. 

„Avem puncte foarte multe în comun, eu şi Pamela, în sensul că- ea poate e mai curajoasă decât mine- niciuna din noi nu şi-a acceptat condiţia”- Alina Şerban. 

„Moromeţii”, filme despre o lume care nu mai există 

„Secretul Fericirii”, după un scenariu scris de Alexandru Popa şi regizat de actorul Vlad Zamfirescu, urmăreşte doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, şi reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Acţiunea filmului se desfăşoară într-o seară, între prieteni, acasă la Tom (Vlad Zamfirescu), care îşi împinge soţia, Ana (Irina Velcescu), şi prietenul cel mai bun, David (Theo Marton), în situaţii mai mult decât absurde, căutând să-i facă să dezvăluie secrete bine păzite. Construcţia, atent gradată, mizează pe umor, replici simple şi adevăruri incomode. 

„Inteligenţa lui, a personajului, din punctul meu de vedere, e sclipitoare. Aici am avut mult de furcă, încercând să fac faţă”- Vlad Zamfirescu. 

Pe 16 noiembrie, „Moromeţii“ lui Marin Preda reveneau pe marile ecrane, în regia aceluiaşi Stere Gulea, la 31 de ani de la apariţia primului film. Bazat pe un scenariu inspirat din cel de-al doilea volum al romanului, din „Viaţa ca o pradă“ şi din publicistica lui Preda, „Moromeţii 2“ reia firul poveştii familiei Moromete după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul instalării comunismului. Cele două personaje principale, Ilie Moromete, (jucat de Horaţiu Mălăele) şi fiul său, Niculae (interpretat de Iosif Paştina), văd aceste schimbări cu ochi diferiţi, prilej permanent de conflict.

Referitor la murmurul iscat de preluarea rolului lui Ilie Moromete de către Horaţiu Mălăele, Stere Gulea a explicat că el şi cu Rebengiuc aduc pe ecran două interpretări diferite şi la fel de viabile. Coarda sensibilă a rămas alta: cele două filme „Moromeţii“ vorbesc despre o lume care nu mai există.

„Când s-a copt ideea cu <<Moromeţii 2>>, pur şi simplu, povestea a curs. Urcam în birou la etaj şi lucram cinci-şase ore. Scriam zilnic”- Stere Gulea. 

„Lemonade”, produs de Cristian Mungiu, spune povestea Marei, în vârstă de 30 de ani, care se stabileşte în Statele Unite împreună cu Dragoş, fiul ei de nouă ani, după ce s-a căsătorit cu americanul Daniel. Filmul narează mai multe întâlniri pe care eroina le are pe parcursul a citeva zile şi în urma cărora descoperă că „visul american” rămâne un ideal greu de atins pentru cei care nu-şi permit să plătească preţul. 

Filmul, care a fost numit după premiera de la Berlin un film dramatic cu accente de thriller, a atras mulţi distribuitori din toată lumea, fiind achiziţionat spre distribuţie în Franţa, Statele Unite, Canada, China, Germania, Grecia şi Israel.

„Acest film, la care am lucrat 9 ani, a fost făcut şi cu gândul la românii care, asemenea protagonistei, au decis să-şi asume riscul transplantării într-o altă ţară şi într-o altă cultură”- Ioana Uricaru. 

Florin Şerban abordează tematica iubirii printr-o trilogie a cărei primă parte, „Dragoste 1. Câine”, a apărut în decembrie pe marile ecrane. Filmul urmăreşte relaţia dintre un bărbat care salvează o femeie agresată, adăpostind-o în cabana sa, unde locuieşte doar cu câinele. Filmul a avut premiera mondială în competiţia oficială a Festivalului de la Sarajevo.

„N-aş numi Dragoste 1. Câine abstract, ci mai degrabă esen­ţializat. Am lăsat la o parte orice precizare privind timpul acţiunii. Poate să fie acum 100 de ani sau acum 20”- Florin Şerban (pentru Suplimentul de Cultură).

„Un om la locul lui” / ”A Decent Man”, lungmetrajul de debut al regizorului Hadrian Marcu,  spune povestea lui Petru (Bogdan Dumitrache), inginer de foraj într-o companie multinaţională. Petru se pregăteşte să se căsătorească cu iubita sa Laura (Ada Galeş), alături de care aşteaptă un copil. Viaţa sa aparent liniştită este complet bulversată atunci când Sonia (Mădălina Constantin), o colegă cu care Petru are o relaţie, suferă un accident grav de muncă.

Petru nu reuşeşte să se împace cu gândul că noua sa viaţă abia începe, în timp ce a Soniei pare a se fi sfârşit. Având în vedere că situaţia este în mod obiectiv iremediabilă, Petru îşi asumă riscul de a căuta un echilibru imposibil între cele două femei.

„Filmul îşi propune realizarea unui portret, încercăm să vorbim într-o anumită măsură despre limitele cunoaşterii de sine”- Hadrian Marcu.