Regizorul Radu Jude: „Aferim” este despre sclavia romilor, dar şi despre rasism
0
Odată cu pelicula „Aferim!“, ce va fi proiectată la celebrul Festival de Film de la Berlin pe 11 februarie, regizorul Radu Jude îşi propune să deschidă o dezbatere despre trecutul României
În întregime alb-negru şi împănat cu muzica lui Anton Pann, interpretată de formaţia „Trei Parale“, filmul „Aferim!“, cea mai recentă producţie a regizorului Radu Jude (37 de ani), vorbeşte „despre prejudecăţi, dar şi despre limitele reprezentării realităţii istorice prin cinema, despre frumuseţea limbii române şi despre legătura dintre trecut şi prezent“. Unul dintre cele mai de amploare proiecte cinematografice româneşti din ultimii ani, „Aferim!“ este un film istoric a cărui acţiune are loc în Ţara Românească a începutului de secol XIX. Un zapciu, interpretat de actorul Teodor Corban, însoţit de fiul său (Mihai Comănoiu) caută un rob fugar (Cuzin Toma). „Aferim!“ este selectat în competiţia oficială a Festivalului Internaţional de la Berlin, care are loc miercuri, pe 11 februarie, şi intră în cărţi pentru Ursul de Aur. Scenariul filmului este scris de Radu Jude şi
Florin Lăzărescu, Marius Panduru a realizat imaginea, iar Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este consilierul istoric al filmului.
Interviu de Anamaria Onisei
„Weekend Adevărul“: După Menţiunea specială de la Cannes pentru scurtmetrajul „Trece şi prin perete“, intri în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin cu „Aferim!“. E singurul film românesc selectat în competiţie. Cum ai primit vestea?
Radu Jude: Cu bucuria că talentul şi munca celor din echipă au fost recunoscute şi cu speranţa că această prezenţă va provoca un interes mai mare pentru film. Şi, eventual, pentru filmul cu care sunt acum în pregătire, o adaptare după „Inimi cicatrizate“, de Max Blecher.
Şi cum e pentru tine ca regizor într-o astfel de situaţie: există tentaţia să-ţi faci planuri, te gândeşti la premiu sau iei lucrurile aşa cum vin?
Nu mă gândesc la niciun premiu şi cred că această preocupare pentru diverse distincţii şi covoare roşii este infantilă şi neproductivă, reducând cinematografia la un fel de circ grotesc.
Spuneai într-o declaraţie despre film că „e un prilej a vedea mentalităţile româneşti de atunci, de a înţelege mai bine de unde ne tragem“. Direcţia şi povestea lui implică, cumva, şi o responsabilitate. Ai simţit asta în timp ce lucrai la film?
Am citit aici pe un blog „New York Times“ că istoricul şi filosoful Thomas Kuhn se înfuria când studenţii lui de la filosofia ştiinţei evaluau vechile teorii ştiinţifice nu în contextul în care ele apăruseră, ci apelând la modele de gândire contemporane. E de fapt o problemă generală: când ne raportăm la trecut, tindem să îl vedem şi să îl analizăm după grila noastră de acum, lucru inevitabil, în ciuda eforturilor pe care am fi dispuşi să le facem să nu fie aşa. Este imposibil să ne imaginăm fără rost o lume dispărută, a cărei existenţă poate fi reconstituită mental doar apelând la câteva urme care au ajuns până la noi. Şi e cu atât mai lipsit de sens să aplicăm grilele noastre de moralitate celor care au trăit în trecutul îndepărtat. Nu spun că acest exerciţiu nu trebuie făcut – probabil că ne este într-un fel util, de vreme ce îl practicăm aşa de des –, ci doar că el e problematic, mai ales când se ajunge la judecăţi tranşante. Şi atunci putem întâlni diverşi moralişti care critică aspru moravurile sexuale ale vechilor greci, de exemplu, interpretate, bineînţeles, prin grila de azi. Un nonsens.
„SĂ NU-L PĂCĂLEŞTI PE SPECTATOR“
Dar cum să faci altfel, cum să analizezi trecutul fără grila prezentului?
Nu am un răspuns, dar întrebarea asta mă frământă de ceva vreme. Şi faptul că filmul pe care l-am făcut are un aspect voit artificial, cu toate cusăturile la vedere, ţine de dorinţa mea de a transmite spectatorului că eu nu am un răspuns, că ceea ce vede e doar o punere în scenă a trecutului, o reconstrucţie subiectivă care trebuie interogată permanent. Şi asta ţine tot de responsabilitate: să nu-l păcăleşti pe spectator, să nu-i oferi soluţii facile la problemele pe care filmul le atinge, ci doar să-l încurajezi să folosească vizionarea filmului ca un simplu punct de pornire înspre gânduri şi cercetări proprii.
Crezi că filmul „Aferim!“ poate fi o ocazie să schimbăm şi mentalităţile româneşti de acum?
Cred că acea definiţie a sănătăţii mentale pe care o propunea un neurolog – este sănătos un om care ştie cel puţin de unde vine, unde se află şi încotro merge – se aplică şi societăţilor. Din punctul ăsta de vedere, al raportării la trecut, societatea noastră nu e pe deplin sănătoasă. Se vorbeşte mult despre comunism – şi e foarte bine –, dar extrem de puţin despre Holocaustul românesc, de exemplu. Ba chiar, nu demult, politicianul Dan Şova îi nega public existenţa, chestie care nu l-a împiedicat să fie numit apoi ministru... Nu ne place să abordăm subiecte dureroase, care ne pot scădea în propriii ochi şi preferăm să ne minţim singuri printr-o formă de bovarism generalizat. Ba că românii au apărat Occidentul în faţa invaziei turce, ba că dacii erau un fel de popor extrem de evoluat, ba că arca lui Noe ar fi fost găsită pe la Urziceni... Eu sper că societatea românească e destul de puternică şi capabilă să îşi discute critic trecutul, indiferent cât ar fi el de neplăcut.
Îţi doreşti ca filmul să schimbe ceva sau să aibă un impact anume? Cum ai gândit filmul, cum te-ai apropiat tu ca regizor de poveste?
Sigur, filmul e despre trecut, dar e făcut cu atenţia orientată către prezent, altminteri nici n-ar fi avut rost tot efortul nostru. Şi normal că mi-aş dori ca spectatorii să îşi pună în discuţie părerile pe care le au despre realităţile so-
cial-politice curente, raportându-le la cele din trecut – cele prezentate în film – şi observând în ce măsură prezentul este opera trecutului. Apoi, filmul îşi propune şi să descrie felul cum circulă „ideile primite“. Foarte des gândurile pe care le avem nu sunt proprii, nu sunt ale noastre, ci sunt formate de interacţiunile cu ceilalţi. E un fenomen normal, dar care poate avea consecinţe grave, dacă aceste idei sunt nocive şi sunt transformate în realitate. Este ceea ce s-a întâmplat cu antisemitismul, un set de idei stupide care s-au propagat ca o molimă, iar rezultatul final al acestor idei a fost Holocaustul...
DESPRE TRECUT ŞI PREZENT
Esenţializând, presa vorbeşte deja despre film ca despre o producţie care este despre sclavia romilor în Ţările Române. E corect spus aşa? Cum ai colaborat cu Florin Lăzărescu pentru scrierea scenariului?
Un film e despre foarte multe lucruri. Mai ales dacă e bun. În intenţiile mele, „Aferim!“ e despre sclavia romilor, desigur, dar şi despre rasism – o temă, din păcate, tot mai prezentă – despre antisemitism, despre condiţia femeii, despre educaţie, despre prejudecăţi, despre limitele reprezentării realităţii istorice prin cinema, despre frumuseţea limbii române, despre legătura dintre trecut şi prezent, despre imaginea alb-negru, despre resemnare, despre iniţiere, despre filosofia populară transmisă prin proverbe, despre moarte, despre copilărie, despre muzica lui Anton Pann – mulţumiri formaţiei „Trei Parale“ –, despre tehnica de citare – literare şi cinematografice... Sper că fiecare spectator va găsi ceva care să-l intereseze. Iar colaborarea cu Florin Lăzărescu a fost foarte simplă şi plăcută: am discutat temele filmului – pe care le-am verificat cu principalul nostru consultant istoric, doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu –, am gândit o structură narativă şi apoi am scris scenariul propriu-zis. ;
„La noi, doar telenovelele fac profit, nu şi filmele de cinema“
„Aferim!“ spune, până la urmă, o poveste românească. Cu ce crezi că vor rezona juriul internaţional şi spectatorii din străinătate?
Pot să răspund doar raportându-mă la experienţa mea de spectator. Mă interesează, atunci când văd un film, ca el să reprezinte viziunea unui autor, iar locul în care acesta trăieşte şi lucrează îşi pune amprenta asupra creaţiei lui. Dacă văd un film japonez, mă interesează ca acesta să fie marcat şi de civilizaţia şi cultura japoneză, pe care îmi doresc să le cunosc şi să le înţeleg, nu să arate ca o copie a unui film de Hollywood. Deşi sunt mulţi spectatori care susţin că asta şi-ar dori, să vadă filme de Hollywood replicate la nesfârşit. Un fel de McDonald’s cultural.
De ce e importantă, din această perspectivă, cinematografia românească? Ce crezi că aduce ea pe piaţa internaţională?
Cred că o ţară nu are cu adevărat o identitate dacă ea nu există şi în ochii celorlalţi. În sensul ăsta, îmi amintesc că un profesor de film din America povestea cum, după ce le-a arătat studenţilor filmele lui Kiarostami, unul din ei a spus ceva de genul: „Şi asta înseamnă că dacă începem un război cu Iranul o să-i bombardăm pe Kiarostami şi pe actorii din filmele astea?“. Pentru el, Iranul fusese până atunci o abstracţie oarecare, abia după vizionarea filmelor căpătase şi un chip. Şi ăsta e, probabil, lucrul cel mai important pe care îl poate face o operă de artă societăţii căreia îi aparţine: să îi dea un chip.
Ce ţi-a fost cel mai greu la filmările pentru „Aferim!“?
Lipsa de timp.
„NU CRED CĂ PUTEM VORBI DE O INDUSTRIE A FILMULUI“
Apropo de colaborări – sunt nişte constante în traseul tău – colaborarea cu producătoarea Ada Solomon, cu Marius Panduru pe imagine, Augustina Stanciu la scenografie, Cătălin Cristuţiu pe montaj şi Florin Lăzărescu, pe scenariu – ce te face să fii apropiat de ei?
Calitatea echipei este esenţială. Munca regizorului constă în mare parte în a pune la un loc energiile creative ale membrilor echipei. Niciun regizor nu poate face un film bun dacă nu are o echipă foarte bună. Toţi cei pomeniţi, şi nu numai ei, sunt talentaţi, serioşi, e o plăcere să lucrăm împreună, opinie pe care m-aş bucura dacă ar împărtăşi-o şi ei.
Cum vezi cinematografia românească? 30 de filme vor apărea în 2015, dăm semne de industrie?
Nu ştiu ce filme vor apărea, sper ca ele să fie bune, dar nu cred că putem vorbi de o industrie, cel puţin nu de una care funcţionează după legile profitului. Deocamdată, cred că doar telenovelele fac profit, nu şi filmele de cinema. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba din acest punct de vedere, iar pe mine, ca spectator, mă interesează să văd cât mai multe filme curajoase, inteligente, care pun probleme şi care mă forţează să gândesc, nu neapărat filme care fac profit.
Care e cel mai emoţionant moment pe care l-ai trăit ca regizor român?
Cele mai emoţionante momente sunt cele de la finalul filmelor, când realizez câte greşeli am făcut. Mă apucă furia.
CU PREMII INTERNAŢIONALE
Numele: Radu Jude
Data şi locul naşterii: 28 martie 1977, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
În 2003, Radu Jude a absolvit Universitatea Media - Secţia Regie Film.
A regizat scurtmetrajele „Lampa cu căciulă“, „Alexandra“, „O umbră de nor“, „Trece şi prin perete“, producţii care au câştigat numeroase premii.
Lungmetrajul de debut, „Cea mai fericită fată din lume“, a fost distins cu Premiul CICAE la Festivalul de la Berlin şi Premiul FIRESCI la Festivalul de la Sofia.
Cel de-al doilea lungmetraj realizat de Radu Jude, „Toată lumea din familia noastră“, a fost proiectat în premieră mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
„Toată lumea din familia noastră“ a obţinut, printre altele, Marele Premiu al Festivalului de la Sarajevo.
Locuieşte în: Bucureşti
Articol scris de Ana-Maria Onisei
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
Se încarcă comentariile...
