Regal Beethoven la Ateneu, dirijat de Horia Andreescu

Regal Beethoven la Ateneu, dirijat de Horia Andreescu

Horia Andreescu, unul dintre cei trei dirijori principali ai Filarmonicii "George Enescu"

Asta seară, de la ora 19.00, are loc un concert extraordinar la Ateneu, cu un program exclusiv Beethoven. Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu”  va fi dirijat de maestrul Horia Andreescu, iar solist va fi pianistul israelian Amir Katz.

Ştiri pe aceeaşi temă

Programul Ludwig van Beethoven de la Sala Mare a Ateneului, dirijat de Horia Andreescu, cu solistul Amir Katz,  include: Făpturile lui Prometeu (fragmente), op. 43, Concertul nr. 1, în do major, pentru pian şi orchestră, op. 15,Simfonia nr. 4, în si bemol major, op. 60.

HORIA ANDREESCU

Horia Andreescu este astăzi dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”. Fondator al orchestrei de cameră „Virtuozii” din Bucureşti, profesor asociat al Universităţii Nationale de Muzică Bucureşti, Horia Andreescu a fost mulţi ani director artistic şi dirijor şef al Orchestrelor şi Corurilor Radio.
Dacă asculţi Eroica, Simfonia nr. 3 de Enescu, simfonii şi misse de Haydn, Chain 1 şi Chain 2 de Lutoslawski sau Simfonia nr. 6 de Mahler, constaţi cât de largi sunt disponibilităţile artistice ale lui Horia Andreescu. Constaţi cu câtă ardoare caută adevărul unei muzici şi cum ajunge la acesta, prin vigoarea talentului său, prin fertila sa imaginaţie, prin ştiintă şi curaj. Da, are curajul să atace viu şi proaspăt, prin propria sa trăire muzicală, chiar şi aşa-numitele şlagăre ale repertoriului universal.
Studiile sale la Universitatea de Muzică din Bucureşti (compoziţie şi dirijat cu profesori excepţionali), la Academia de Muzică de la Viena (cu Hans Swarowski şi Karl Österreicher), precum şi cursurile cu Sergiu Celibidache sunt o bază solidă a devenirii sale dirijorale.
Din colaborările lui Horia Andreescu cu orchestre din România şi străinătate - mai cu seamă din Germania, unde numără 13 ani de „dirijor oaspete permanent” la Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, 10 ani cu aceeaşi funcţie la Dresdner Philharmonie şi 11 de ani la Staatskapelle Schwerin -, există peste 60 de înregistrări pe piaţa discografică, dintre care 16 cu orchestre din Europa. Iată câteva din cele mai recente: un CD realizat cu Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, editat la „CPO” în 2007; altul înregistrat la Westdeutscher Rundfunk Köln (creaţii ale compozitorului Pascal Bentoiu), editat în 2004 la „Hastedt”; un CD editat in 2008 la „Electrecord” cu lucrări de Dvorak şi Musorgski-Funtek, înregistrate cu Netherlands Radio Philharmonic Orchestra, în 2009 Oratoriul Bizantin de Paşti de Paul Constantinescu, la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, editat de Casa Radio şi în 2010, lucrări de Wilhelm Georg Berger cu Orchestra Simfonică Radio Berlin, din nou pentru firma „CPO”.
Integrala Enescu (8 CD-uri), editată de „Electrecord” şi „Olympia” - Londra şi bine difuzată, contribuie consistent la cunoaşterea, de la Tokio până la New York, a acestui mare compozitor.
Colaborarea dirijorului Horia Andreescu cu multe alte orchestre, de pildă London Symphony Orchestra, Wiener Symphoniker, Royal Philharmonic Orchestra, filarmonicile din Amsterdam, Stuttgart, orchestrele simfonice din Ierusalim, Nagoya, BBC Scottish, orchestrele radio din Madrid, Leipzig, precum şi turneele individuale sau cu Orchestra Natională Radio şi Filarmonica „George Enescu” la festivaluri ca Wiener Festwochen, Wien Modern, Dresdner Festspiele, Europa Musicale München şi, fireşte, Festivalul Internaţional „George Enescu” de la Bucureşti rotunjesc succinta prezentare a acestui dirijor.


AMIR KATZ

Pianistul Amir Katz, născut în Israel în  1973, a studiat cu profesoara Hanna Shalgi şi a debutat la vârsta de 15 ani, acompaniat de Haifa Symphony Orchestra şi de Israel Chamber Orchestra.   Obþinând  mai multe burse, printre care de la America-Israel Cultural Foundation şi DAAD, a continuat studiile în Europa cu Sulamita Aronovsky, Elisso Wirssaladze şi Michael Schäfer.La International Piano Academy Lake Como s-a perfecţionat sub îndrumarea maeştrilor Leon Fleischer, Ulrich Schnabel ºi Murray Perahia.  Deþine Premiul întâi la concursuri internaþionale de prestigiu: Maria Canals (Barcelona), Robert Casadesus (Cleveland), Viotti (Valsesia), Franz Schubert (Dortmund). Concerteazã în Europa, Asia ºi America de Nord în sãli renumite precum Tonhalle  din Zürich, Theatre du Chatelet din Paris, Rudolfinum din Praga, Lincoln Center din New York ºi  a fost invitat sã participe la festivalurile Savannah Music Festival, Festival de Radio France et Montpellier, Miami Piano Festival, Oleg Kagan Musikfest Kreuth. A fost acompaniat de Orquestra Sinfonica de Barcelona, Jerusalem Symphony Orchestra, Münchner Philharmoniker, Orchestre National de Lille, Dortmunter Philharmoniker, Israel Camerata, Chamber Symphony of Princeton, Deutsche Kammmerphilharmonie Bremen, Prague Chamber Orchestra. Preferinþa sa pentru repertoriul romantic  s-a reflectat în interpretarea unor programe dedicate compozitorilor Franz Schubert (seria completã de sonate ºi impromptus) Frederic  Chopin (cele 21 de nocturne) Felix MendelssohnBartholdy (cele 48 de Cântece fãrã cuvinte),  pe care le-a interpretat în multe centre muzicale internaþionale. A realizat înregistrãri pentru casele de discuri Live Classics, Oehms Classics, Sony Classics. Discul  Live Classics cu programul Cântece fãrã cuvinte a fost desemnat cel mai bun CD de cãtre revista Crescendo, în vara anului 2009.  Firma Oehms Classics a  lansat discul cu patru balade ºi patru impromptus de Chopin. Începând din 2010, Amir Katz îl acompaniazã pe tenorul Pavol Breslik, colaborare ce s-a bucurat de un deosebit succes în recitaluri susþinute la Viena, München, Paris şi Schubertiade Schwarzenberg.  În 2012 a întreprins un turneu  în Germania (Berlin, Hamburg, Dresda, Leipzig, Munchen). Începând din 2013, solistul a prezentat într-o serie de recitaluri integrala sonatelor pentru pian de Beethoven. În  urma debutului  deosebit  de apreciat  la Wigmore Hall din Londra, în iulie 2014, Amir Katz a fost invitat sã revinã în 2015 pentru seria “Lunchtime Concerts”. În stagiunea 2014 -2015, acompaniat de German Radio Philharmonic Orchestra va prezenta în primã audiþie absolutã concertul pentru pian al compozitorului chinez Xiaogang Ye  ºi va întreptinde un turneu în  Europa ºi China.


LUDWIG VAN BEETHOVEN
1770 - 1827
Fãpturile lui Prometeu (fragmente), op. 43


Faptul cã Beethoven ocupã un loc nedisputat în panteonul muzicii este indiscutabil. Contemporan cu ceilalţi doi clasici vienezi (Haydn şi Mozart), alãturi de care formeazã o triadã dintre cele mai consacrate în istoria muzicii şi a stilurilor muzicale, Beethoven este, totodatã, foarte apropiat din punct de vedere cronologic şi de primii romantici: Carl Maria von Weber moare în 1826, un an înainte de Beethoven, iar Franz Schubert în 1828. Ceea ce i-a asigurat lui Beethoven o poziţie singularã este realizarea de a duce formele şi genurile clasice (sonata, simfonia, cvartetul) la apogeu, unde amploarea şi stabilitatea construcţiei sunt perfect echilibrate de conţinutul estetic. Dacã privim doar evoluţia simfoniei clasice, se poate observa cu uşurinţã cã pe traseul parcurs de la tatonarea şi definirea genului în sine până la stadiul de deplinã maturitate au fost necesare din ce în ce mai puþine creaþii finite: Haydn a compus 104 simfonii, Mozart - 41, iar Beethoven - 9. Romanticii vor prelua arhitecturile sonore beethoveniene, clasice; se vor îndrepta, însã, cãtre o supradimensionare a încãrcãturii semantice, care tinde, astfel, sã exceadã forma. Într-o timpurie perioadã de creaþie, Beethoven a fost influenţat în mod semnificativ de modelele clasice, aºa cum se desprind ele de la Haydn şi Mozart; este cazul primelor douã concerte pentru pian şi orchestrã, al primelor douã simfonii, al cvartetelor op. 18, al primelor sonate pentru pian. A doua perioadã de creaţie beethovenianã, ce poartã ca trãsãturã distinctivã amprenta eroicã, inconfundabilã în semantica beethovenianã, cuprinde lucrãri de maturitate precum concertele pentru pian cu numerele 3, 4 ºi 5, simfoniile de la a treia pânã la a opta, opera Fidelio etc. Este o etapã în care sunt prefigurate anumite elemente de limbaj şi de expresie tipic romantice, care anunţã noi deschideri stilistice pe care le va urma istoria muzicii. Din ultima perioadã, cea a esenţializarilor, fac parte cele mai inedite şi mai cutezãtoare compoziţii: Simfonia nr. 9, ultimele cvartete, ultimele sonate pentru pian, Missa Solemnis, lucrãri care parcã încearcã sã transgreseze limitele stilului ºi sã abstractizeze mesajul muzical pânã la esenþe.
Nãscut la Bonn, Ludwig van Beethoven primeşte primele lectii de muzicã de la tatãl sãu ºi curând, în 1778, odatã cu prima apariþie în public, la Köln, îºi statueazã virtuþile de copil minune. Apoi, sub îndrumarea lui Gottlob Neefe, va publica Variatiunile în do minor pentru pian, WoO 63. O primã cãlãtorie la Viena, epicentrul cultural ºi muzical al epocii, în 1787, va fi urmatã, cinci ani mai târziu, de reîntoarcerea ºi stabilirea tânãrului compozitor în capitala austriacã. Aici va compune cea mai mare parte a operei sale, într-un mediu cultural fecund ºi bogat, ºi tot aici va beneficia de statutul de compozitor independent, inedit pentru acea vreme, favorizat de binefãcãtorii sãi care i-au acordat o finanþare anualã cu singura condiþie de a nu pãrãsi Viena, lãsându-i total libere opþiunile de creaþie. Îl va cunoaºte pe Goethe, dar şi pe Liszt, pe atunci în vârstã de 11 ani, cel care va realiza transcrieri pentru a aduce în repertoriul pianistic cele nouã simfonii.
Stabilit la Viena încã din 1792, Beethoven se bucura deja, în jurul vârstei de 30 de ani, de celebritate în capitala habsburgicã, mai ales prin lucrãrile scrise înainte de începutul secolului al XIX-lea - primele ºase cvartete de coarde, Simfonia nr. 1, sonate pentru pian etc. Creaþiunile lui Prometeu este o lucrare aflatã în zona de debut a celei de a doua perioade creatoare a lui Beethoven, când se profileazã o importantã etapã de maturizare a stilului (cu preponderenþã cel simfonic, dar nu numai) şi care face trimitere totodatã la trãsãturi ale creaþiei târzii. Salvatore Vigano, faimos dansator ºi coregraf italian, dar activând şi el în Viena în anii de la cumpãna secolelor, pune bazele unui spectacol de balet care sã aibã ca temã centralã mitul lui Prometeu. Îi solicitã sã scrie muzica lui Beethoven, care nu avea experienþã în genurile de scenã, dar care pãrea sã înþeleagã pe deplin potenþialul dramaturgic al muzicii. Baletul Creaþiunile lui Prometeu a fost compus repede, la începutul anului 1801, pentru ca premiera sã aibã loc, tot la Viena, în data de 28 martie a aceluiaºi an.
Se ştiu destul de puþine detalii despre punerea în scenã de cãtre Salvatore Vigano a Creaþiunilor lui Prometeu, dar mai ales despre stadiul în care ajunsese baletul la începutul secolului al XIX-lea, cãci baletul ca formã independentã de artã faþã de operã era încã la începuturi, iar Vigano - unul dintre primii artiºti care sã îi confere consistenþã ºi autonomie. Subiectul, de sorginte mitologicã, îl înfãţişeazã pe Prometeu, care creeazã douã fãpturi din lut - un bãrbat ºi o femeie. Acestor statui le va insufla viaţã şi apoi le va îndruma cãtre Apollo, zeul tuturor artelor, pentru ca muzele sale sã le înzestreze cu umanitate - este, de fapt, o muzicã ce se doreºte a proclama „puterea muzicii ºi a dansului” - însuşi subtitlul lucrãrii.
  Pentru acest balet în douã acte, Beetheven a compus o uverturã, o introducere, cincisprezece numere ºi un final. Uvertura se înrudeºte, la un anumit nivel, cu uvertura mozartianã a operei Cosi fan tutte, prin miºcarea alertã de optimi ºi ritmul sincopat, alãturi de tonalitatea comunã de do major. Alte trãsãturi, însã, sunt profund beethoveniene ºi derivã, întrucâtva, din Simfonia nr. 1, în aceeaşi tonalitate şi realizatã în aceeaşi perioadã: existã corespondeţe compoziþionale între introducerile lente, precum ºi între temele secunde, dar, aşa cum este de aşteptat, dezvoltarea din cadrul formei de sonatã a uverturii este foarte restrânsã, spre deosebire de cazul pãrþii întâi din simfonie. (Text de Octavia-Anahid DINULESCU)


Concertul nr. 1, în do major, pentru pian şi orchestrã, op. 15


Concertul nr. 1, în do major, pentru pian ºi orchestrã, op. 15 a fost definitivat la Viena în 1798 (probabil cã ideea compunerii sale a fost mai timpurie) ºi executat de autor în acelaºi an la Praga, apoi, la 2 aprilie 1800, la Viena. Titlul din ediþia originalã este în franţuzeşte ºi cuprinde dedicaţia cãtre prinţesa Odescalchi, nãscutã contesa Keglevicz. Manuscrisul se gãseşte în secþia muzicalã a Bibliotecii Prusace de Stat din Berlin. În întregul sãu, concertul are un caracter expansiv, cu efecte de virtuozitate explicabile pentru perioada de avânt prin care trecea pe atunci Beethoven. În mare, forma consacratã de Mozart este respectatã (sonatã - formã liberã de lied - rondo). Prima parte debuteazã cu expoziþia de orchestrã. Din capul locului, tema cu alurã de marº conferã muzicii o atmosferã sãrbãtoreascã. Tema secundã, curgãtoare, este în mi bemol major (o relaþie tonalã mai puþin „ortodoxã“), ceea ce îi conferã caracter contrastant mai accentuat; urmeazã o microdezvoltare care pregãteşte apariþia protagonistului (în expoziþia acestuia, tema secundã este, dupã tipic, la dominantã!). Dupã dezvoltarea bogat armonizatã şi cu elemente polifonice pline de efect, urmeazã repriza ºi apoi cadenþa de rigoare (Beethoven a scris trei versiuni ale acesteia, una incompletã) ºi o scurtã coda. Secþiunea centralã a lucrãrii este strãbãtutã de un intens spirit poetic (propriu, de altfel, tuturor pãrþilor lente din prima perioadã de creaţie). Ornamentaţia în discursul solistului este aici mai abundentã ºi mai  subtilã; ca ºi în partea precedentã, orchestra are rol activ în dialogul cu solistul. Finalul începe cu expunerea refrenului de cãtre pian, temã de o rarã prospeþime, cu evident caracter popular şi dansant. Întreaga parte este „plinã de umor în spiritul lui Haydn, dar cu accentele puternice proprii limbajului muzical beethovenian“ (Karl Schönewolf). Concertul op. 15 este unul dintre vestitorii coplşiitoarei serii de lucrãri instrumentale care constituie tezaurul moºtenirii pe care ne-a lãsat-o, spre deplina noastrã îmbogãþire spiritualã, ultimul mare clasic vienez. (Text de Petre CODREANU)

Simfonia nr. 4, în si bemol major, op. 60

Simfonia nr. 4 intrigã şi astãzi, la fel cum a fãcut-o de la prima audiþie, în 1807. Pur ºi simplu nu se potriveºte cu imaginea pe care ne-am fãcut-o despre Beethoven. Apãrutã în urma Simfoniei nr. 3, pãrea un regres major ºi greu de explicat. Eroica transformase nu doar stilul compozitorului, ci universul sonor însuºi, aºa cum fusese cunoscut pânã atunci. Dimensiunile sale monumentale, arhitectura complexã ºi omogenã, expresia solemnã, deschideau poarta consacrãrii muzicii drept cea mai înaltã dintre arte. Ştim şi cã op. 60 a fost apoi flancat de Simfonia în do minor, şlagãrul suprem al întregii creaþii beethoveniene. Cãutând justificãri şi având avantajul posteritãþii, muzicologii au împãrţit simfoniile, cel puþin de la Eroica înainte, în „serioase” şi „uşoare”, ajutaþi de simetria numericã: în prima categorie cele fãrã soţ, în cea de a doua, cele cu soţ. Nevoia simplificãrii ºi atribuirea unui singur rol fiecãrui personaj istoric nu a fost nicãieri mai arbitrarã decât la Beethoven, imaginea sa de titan, în luptã cu forþele potrivnice ale destinului, ocupând întreaga scenã. Simfoniile pare sunt însã la fel de inferioare celor impare pe cât este comedia faţã de tragedie. Simfonia nr. 4, în particular, dezvãluie „celelalte” trãsãturi ale compozitorului: spontaneitatea, bucuria simplã, inventivitatea debordantã, graţia, lirismul, cu atât mai mult cu cât realizarea ei s-a produs prin întreruperea travaliului la Simfonia nr. 5, din motivaţii exterioare. Contele Franz von Oppersdorff, rudã cu protectorul lui Beethoven, prinþul Lichnowsky, s-a arãtat atât de încântat de audiþia Simfoniei nr. 2, încât i-a comandat compozitorului o nouã simfonie, cu promisiunea unei recompense generoase. Pe lângã reperul lejer al lucrãrii ascultate de comanditar, în proiectarea op. 60 a intrat în joc şi opera: Oppersdorff era un mare amator al genului scenic, iar Beethoven tocmai terminase prima şi singura sa operã, Fidelio. Astfel se pot explica suflul liric din partea lentã, unic între simfoniile sale şi energia spumoasã de extracţie buffa. Suficient de preocupat cu înþelegerea ºi asimilarea ºocului din Eroica, publicul vremii a avut o reacţie şi mai vehementã faþã de Simfonia nr. 4. Pãrea o farsã menitã sã punã capac scandalului reprezentat de „noul stil”, aşa cum însuşi compozitorul îşi caracteriza traiectoria. Cei care vedeau în lucrare un recurs la vechile tehnici stãpânite impecabil de Haydn şi de Mozart, erau violent contraziţi de un tânãr critic, pe nume Carl Maria von Weber, care nu gãsea cuvinte mai elegante la adresa simfoniei, în afarã de: „(Muzica) m-a fãcut sã sar ca o caprã nebunã şi am fost obligat sã mã transform într-o scripcã sãrmanã, pentru a intona nonideile domnului compozitor [...] Simfonia este o monstruozitate muzicalã, revoltãtoare în egalã mãsurã pentru natura instrumentelor şi expresia gândirii şi cu nici o altã idee decât pur şi simplu de a epata. Vremea spiritului a trecut (Gluck, Haydn, Mozart) ăi urmãtoarea reprezintã ultima reţetã vienezã de simfonie: mai întâi, o mişcare lentã, plinã de idei fãrã nici o legãturã între ele, fragmentate, la o vitezã de 3-4 note la un sfert de orã; apoi un tremolo misterios de timpani şi o secţiune pentru coarde, asezonate cu o cantitate corespunzãtoare de pauze şi ritardandi. Iar la sfârşit un finale furios, a cãrui singurã calitate este cã nu trebuie sã aibã nici o idee demnã de reţinut de cãtre ascultãtor, dar în schimb o sumedenie de tranziţii de la o tonalitate la alta, toate subite – nu-ţi face griji pentru modulaþii! - şi, mai ales, aruncarea regulilor în aer, fiindcã ele nu fac decât sã împiedice geniul. În acest moment, m-am trezit cu o groazã terifiantã, cã fie voi deveni un mare compozitor, fie un lunatic.” Alţii au ales sã-l umileascã pe Beethoven prin tãcere: în Allgemeine Musikalische Zeitung, cel mai cunoscut şi temut jurnal muzical al timpului, Simfonia nr. 4 este singura complet ignoratã dintre toate cele nouã. Deşi putem spune astãzi cã opusului i s-a fãcut dreptate – într-o lume muzicalã în care toate lucrãrile clasice sunt cântate pânã la saturaþie – Simfonia în si bemol major rãmâne cea mai puţin prizatã. Simfonia nr. 1 este net inferioarã, dar reprezintã primul pas, care preia moºtenirea predecesorilor şi porneşte pe un drum nou. Pânã la Eroica evoluþia rãmâne constantã, ori op. 60 nu se încadreazã în acest proces hotãrât drept ireversibil. Nici o pagubã. Eroul are dreptul sã se odihneascã, fãrã sã-şi uite menirea. Simfonia nr. 4 nu deziluzioneazã, ci surprinde. Nu doar Mozart putea asta. Marºul funebru din Eroica, tumultul enorm din Appassionata, tensiunea ameninþãtoare din Patetica nu anihileazã resursele de umor. Ritmuri nemaiauzite, întorsãturi armonice formidabile, orchestraţie virtuozã, solisticã în toate compartimentele, toate sub semnul  jovialitãţii şi poftei de viaþã, în gesturi directe, alcãtuiesc un întreg irezistibil. Mai puþin graþios, uneori brutal şi deloc prevenitor, Beethoven este la fel de sincer şi de genial nu doar în dimenisunea tragicã, ci şi în dispoziţia sa ludicã. Macbeth şi Falstaff îşi gãsesc loc împreunã, în viziunea celor care au vrut sã cuprindã totul. La sfârºitul secolului zãmislit de Beethoven, Mahler putea atinge sinteza finalã în simfonii care „cuprind lumea”. (Text de Mihai COJOCARU)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările