Rafturi dezgolite

Magazinul Coop de la colţul străzii a intrat acum două săptămâni în renovare. Aşa că încet, încet au început să reducă preţurile, şi rafturile au început să se dezbrace, să golească treptat, treptat. La început bucuria de a putea cumpăra un borcan de cafea la jumătate de preţ m-a distras de la contemplarea atentă a mediului.

Dar am constatat că de fapt nu mă întorceam obsesiv în acel magazin pentru chilipiruri şi esenţă de vanilie. Mă întorceam să privesc cum liniştea se aşterne pe rafturile golite, şi cum acele rafturi argintii converg în memoria mea cu rafturile copilăriei pe care aceeaşi linişte zăcea înfometată, sau multiplicată schizofrenic în repetiţia eternă a aceleiaşi conserve de mazăre.

Aşa că am rugat-o pe Sun, vânzătoarea mea preferată, să mă lase să stau pe scaun lângă ea şi să privesc rafturile. Doar să privesc rafturile goale. Îmi era foarte greu să înţeleg ce simt: nu era emoţie estetică, sau plăcere, era altceva. Era foarte asemănător sentimentului pe care îl am câteodată intrând şi stând într-o biserică. Era ca atunci când cauţi să te găseşti pe tine, sau o versiune a ta pe care istoria personală, dizolvată şi rutinată de cotidian, nu o mai găseşte. Mi-era dor de copilul care auzise din poveştile mamei proaspăt întoarse (prin 1986) din Germania de Est, că acolo există magazine pline cu bomboane de toate culorile. Nu îmi puteam imagina cum ar arăta aşa ceva în realitate, şi îmi amintesc că stăteam ca şi acum într-un magazin gol, în timp ce mintea mea înfăşura rafturile goale în curcubeie de dropsuri, praline şi gumă de mestecat.

Să fiu clară, nu mi-e dor de rafturile comuniste, şi nu am nostalgia trecutului. Dar am sesizat spaţialitatea aparte a raftului, spaţialitate care dispare în lumea occidentală unde rafturile sunt mereu pline. Acum, că tot dădui cu lingura prin filosofie, am să mă aplec peste fenomenologia raftualităţii.Raftul este un spaţiu care se justifică doar într-un mod instrumental. Raftul este acela care susţine şi expune altceva. Adică raftul nu are un scop în sine, existenţa sa nu are sens fără a secunda existenţa unui alt obiect. Caracterul adiţional şi marginal al raftului, face deschiderea acestuia, ca şi genul de spaţialitate delimitată de el un pretext, o scenă, un receptacul al unei existenţe considerate a fi superioară valoric sau pragmatic. De exemplu, pe un raft poate fi un artefact de muzeu, o carte rară. Sau raftul poate să servească aranjării la îndemână a obiectelor de care avem nevoie, cum ar fi în cazul unei magazii, magazin, librării, biblioteci.

Dar există o raftualitate specifică a cămării, unde aspectul pragmatic se combină cu cel estetic, şi de fapt cuprinde mult mai mult. Raftualitatea cămării face posibilă ideea de siguranţă: provizia ca activitate umană de planificare, aşteptare şi asigurare a viitorului. Raftualitatea cămării se regăseşte în raftualitatea magazinului. Un magazin cu rafturile pline conferă siguranţă. Asigură că acel loc este un loc care poate satisface necesităţile vitale. Raftul gol este... (citiţi continuarea articolului pe Sereniti.ro)

Un articol semnat de Teodora Manea

Teodora Manea ar fi trebuit sa studieze medicină, dar a dat peste filosofie, şi cum toată lumea a descurajat-o, a decis să se facă filosof. În curând a aflat că filosofii ar trebui să fie bărbaţi, aşa că a considerat o operaţie de schimbarea sexului, dar din fericire a ajuns în catedra de hermeneutică înainte de programata operaţie. Pe drumul tratamentului hormonal de creştere a bărbii (deşi se pare că nu barba face pe filosofi ceea ce sunt!) a învăţat germană cu Heidegger, Hegel şi Kant. Când a ajuns în Germania i-au spus că băieţii ăştia nu vorbesc chiar germana, dar cunoştinţele lingvistice se pare că au fost suficiente să se înţeleagă din priviri cu un alt filosof german, emigrant şi în viaţă. De care nu s-a mai putut despărţi. Aşa că după zece ani de carieră universitară în Iaşi, şi-a făcut valiza şi a plecat la el, peste Canalul Mânecii în sud-vestul verzui al Angliei. Obosită de crescut bărbi şi filosofie, a decis să se dedice familiei, să se domesticească şi să accepte un destin de femeie. Dar plaiul mioritic şi ondulat englez au trezit-o la propria ai chemare, aşa că printre dealuri, copii, diferenţe culturale, oale, nostalgii culinare, ploi şi singurătăţi s-a apucat iar să scrie şi să gândescă.