Un titlu exigent, precum toate partiturile belcantiste, îndeosebi, ce reclamă voci şi pregătiri adecvate stilistic, alături de lecturi pe măsură în primul rând din partea şefului de orchestră, conducător muzical al spectacolului, inspirator total al întregului demers. Sunt cerinţe generale, desigur, dar belcanto-ul îmi pare şi mai pretenţios.

Cheia noii premiere a fost invitarea în fosă a italianului Giuseppe Sabbatini, renumit tenor, cu reputate prezenţe pe toate marile scene ale lumii care, la retragerea din activitatea scenică, a preluat cu succes bagheta în repertoriul de operă şi simfonic, alături de activitatea didactică. Cultura de belcanto, atât de potrivit înfăţişată de tenorul Sabbatini în rolurile interpretate în importanta sa carieră solistică, a fost comunicată acum eficient şi relevant ansamblurilor clujene şi vocaliştilor. O lecţie. Faptul s-a văzut la tot pasul prin tempourile abordate, prin construcţia frazelor muzicale, prin „politica” redării nuanţelor, a preceptelor tipice ale cântului în spiritul de primă jumătate a secolului XIX, prin drumul indicat instrumentiştilor către transparenţă.

Dirijorul Giuseppe Sabbatini

Orchestra şi Corul pregătit de Corneliu Felecan l-au înţeles şi l-au urmat cu atenţie pe dirijor, într-un crescendo al prestaţiei, după un decolaj mai greu. Nu înseamnă că mici accidente, punctual imputabile doar executanţilor, nu s-au mai strecurat. Mă refer la partida de alămuri. Prezenţa lui Sabbatini la pupitru a fost însă marele câştig al realizării muzicale a spectacolului.

Cosmin Ifrim şi Diana Ţugui

Soprana Diana Ţugui (Elvira) a demonstrat o dată în plus că se află într-un bun moment al carierei, pe linia rolurilor de coloratură lirică, servite cu glasul său rotund, plăcut timbrat. Conducerea frazei muzicale a fost plină de inflexiuni bine cumpănite în expresii adecvate, cu rezultantă înaripată, diafană, delicată în portativele ornamentate perlat, remarcabile ca agilitate. Trăirea s-a arătat intensă, zugrăvind o eroină sensibilă, greu încercată. În cânt, Diana Ţugui a afişat cultul legato-ului, atacurile în pianissimo au impresionat, culorile au fost diverse, impregnate de moliciuni. Poate că i-aş reproşa tendinţele de stridenţă ale supra-acutelor tradiţional încheietoare de arii, care afectează şi lungimea dorită pentru acele note.

În dificilul rol al Lordului Arturo Talbo, Cosmin Ifrim, prinţ al cvintei înalte, şi-a expus cu prisosinţă înzestrările, deşi oboseala s-a mai strecurat către finalul operei, opacizându-i câte un sunet, plasându-l „în spate” ca loc de emisie. Pentru scurtă vreme însă, tenorul revenind spectaculos la atacurile acute spinte, strălucitoare. La darurile native, Ifrim a adăugat o bună ştiinţă a derulării frazei belliniene, precursoare a celei romantice, plină de eleganţă, accente pasionale şi abordări impetuoase, asociate unor dese şi apreciabile încercări de nuanţare expresivă, înspre poetizare.

Simonfi Sandor şi Petru Burcă

Cu fluiditate a cântat desenele melodice lirice abundente în partitură basul Petru Burcă (Sir Giorgio), dar şi cu avânt în paginile de maiestuozitate sonoră. Artistul posedă un glas de timbralitate caldă, la care concentrarea proiecţiei sonore ar fi un câştig.

Geani Brad

Baritonul Geani Brad (Sir Riccardo Forth) a fost, poate, veriga spectacolului de la care se aştepta mai mult. Vocea sa deţine un ambitus complet, dar sunetul este ingolat, vibrant şi notele acute frizează culoarea tenorală. Amploarea adresării suferă. Dar artistul, ca şi colegii săi, a intuit fraza belliniană şi i-a redat specificul.


Iulia Merca

În alte roluri, de mai mică întindere, au fost distribuiţi mezzosoprana Iulia Merca, un glas de lux pentru personajul Enrichetta di Francia, tenorul Eusebiu Huţan, cu voce sonor impostată pentru Sir Bruno Robertson şi basul Simonfi Sandor pentru Lordul Gualtiero Valton. Alegeri echilibrate, ceea ce denotă valoarea trupei.

Văzusem acum câţiva ani la Iaşi o montare cu „Aida”, semnată de regizorul maghiar András Kürthy. În producţia cu „Puritanii” i-am recunoscut maniera conceptuală, cu care a respectat epoca acţiunii, a propus decoruri masive, stilizate, deloc ancombrante, întrucât spaţiul scenic a fost lăsat liber, dominat de o mare scară centrală şi coloane carteziene pe fundal. Sunt convins că scenograful Valentin Codoiu i-a împărtăşit părerile şi a colaborat eficient, mişcând volumic decorurile pentru diversificarea scenelor. Şlaiere idilic înflorate au coborât în actul al III-lea, sugestie a pădurii de lângă fortăreaţa din Plymouth, loc al acţiunii. Frumos.

Kürthy s-a aflat în faţa unui opus static, în care personajele se exprimă în primul rând prin intenţii vocale. Nu a activat prea intensiv platoul, dar i-a adăugat mişcări coregrafice (Anca Opriş Popdan), mai mult sau mai puţin adecvate. Gândesc la stereotipiile încrucişărilor de săbii din primul act, mecanic reproducătoare de ritmuri.

Costumele au fost agreabile coloristic, grafia lor mergând de la simplitate la încărcare, îndeosebi pentru coristele îmbrăcate cu rochii dotate cu „şorţuri-bascuri” destul de uniforme ca design, deşi în cromatică diversă.

Dominanta producţiei cu „Puritanii” de la Opera Naţională Română Cluj-Napoca a fost cea muzicală, prin filonul belcantist indus în interpretare de şeful de orchestră.

- Fotografii de Nicu Cherciu -

(Textul a fost publicat anterior în Revista CULTURA- seria a III-a, nr. 11 (555), joi 22 decembrie 2016)