Pseudoreforma lui Alexandrescu şi Romaşcanu pe înţelesul tuturor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
În anul 1944, Teatrul Naţional Bucureşti, sediu şi al Operei Române, a fost bombardat, însă stricăciunile erau reparabile. Autorităţile au preferat să demoleze clădirea, locul pe care se înălţa altădată rămânând un teren viran dezgustător, chiar în centrul capitalei, până în anii 2000.
În anul 1944, Teatrul Naţional Bucureşti, sediu şi al Operei Române, a fost bombardat, însă stricăciunile erau reparabile. Autorităţile au preferat să demoleze clădirea, locul pe care se înălţa altădată rămânând un teren viran dezgustător, chiar în centrul capitalei, până în anii 2000.

Doi foşti miniştri ai culturii, Vlad Alexandrescu de la USR şi Lucian Romaşcanu de la PSD (nefirească alianţă), lucrează de zor, încă de la începutul anului, la modificarea unei ordonanţe de urgenţă (nr. 189/2008) prin care este stabilit cadrul legal al numirii directorilor de instituţii culturale.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pandemia şi starea de urgenţă au oprit temporar agitaţia în jurul acestei iniţiative legislative ce scosese sindicatele în stradă la Iaşi şi la Bucureşti, dar, odată cu relaxarea izolării, a crescut gradul de entropie a dezbaterii, reluată de iniţiatori din ce în ce mai presant. Ce-i mână în luptă pe cei doi? Evident, dorinţa de a fi realeşi la toamnă, or modificarea legislativă pe care o propun are avantajul că tulbură foarte mult apele din cultură, oferindu-le celor doi senatori expunerea mediatică de care au nevoie disperată pentru a ajunge pe un loc eligibil în listele electorale.

Situaţia actuală

Până în 2008, directorii erau numiţi de autorităţile locale şi centrale, bizantinismul şi alternanţa la putere a partidelor generând haos caragialesc în cultură, pentru că directorii de instituţii erau schimbaţi ca şosetele. Ordonanţa de care am pomenit instituia un minim de meritocraţie şi un concurs pentru obţinerea unui mandat de câţiva ani (3, 4, 5, la alegerea autorităţii), managerii putând fi şicanaţi desigur de diverse interese de partid, dar nu schimbaţi. Concursul presupunea depunerea unui proiect de management şi obţinerea unei note minime pentru ocuparea fotoliului directorial. Anual, aceiaşi manageri erau evaluaţi în oglindă cu ce promiseseră în proiect, iar la evaluarea de final de mandat, puteau fi chiar reînnoiţi în funcţie în cazul unor rezultate extraordinare, căci concursul pentru un nou mandat putea fi restricţionat la candidatura directorului, dacă acesta obţinea peste 9,00 la evaluare.

Şi de aici începe un nou balcanism: mandate discutabile obţineau note foarte mari, vârsta de pensionare nu conta în faţa notei etc. Dar nu directorii sunt de vină aici că ar fi corupt sistemul, ci ministerul culturii în sine, lipsit de autoritate şi de putere, perindând la conducere incompetent după incompetent şi secretari de stat ridicoli, care şubrezeau permanent orice urmă de decenţă a acestui portofoliu considerat secundar de toate guvernele, însă esenţial pentru societate. Conflictele dintre sindicate şi management, dintre manageri şi minister, adevărate păruieli legale, au făcut ca ordonanţa mult discutată zilele astea să fie deseori suspendată de facto, multe instituţii să fie conduse de interimari (fără programe de management şi, pe cale de consecinţă, fără să poată fi evaluaţi) şi unii manageri, care reuşeau să fie evaluaţi superlativ, să se osifice în funcţie.

„Reforma anti-Caramitru”

„Soluţia” găsită de cuplul USR-PSD constă în limitarea mandatelor de management la maximum două, ca la preşedintele ţării. Sindicatele aplaudă. Iar dl Alexandrescu se răzbună pe dl Ion Caramitru (director de decenii la Teatrul Naţional Bucureşti), care-l numise „ministrul străzii” în 2016 pe actualul senator USR, atunci când acesta încercase să modifice aceeaşi ordonanţă, propunând să nu mai fie restrânsă aria de selecţie a managerilor culturali doar la artişti şi absolvenţi ai facultăţilor de profil (foarte logic, întrucât managementul e un domeniu în sine).

Critica pseudoreformei

Sigur, modificarea ordonanţei elimină mulţi directori de instituţii, pe lângă Ion Caramitru: Andrei Dimitriu de la Filarmonica „George Enescu”, Beatrice Rancea de la Opera Iaşi, Marin Cazacu de la Tinerimea Română (patronul, printre altele, şi al Orchestrei Naţionale de Tineret) şi probabil lista e mai lungă, ba l-ar fi alungat şi pe Alexandru Darie de la Teatrul Bulandra dacă n-ar fi dispărut tragic anul trecut. Dar... asta e adevărata problemă a culturii? Iată câteva neajunsuri ale acestei propuneri legislative:

  • Nu motivează cu nimic directorii să facă performanţă în al doilea mandat.
  • Nu rezolvă nimic din criza managementului cultural, sufocat de cumulul de directorat artistic şi administrativ, care a generat o puzderie de conflicte.
  • Nu schimbă cu nimic lipsa de criterii şi de viziune nici a concursurilor şi nici a evaluărilor.
  • Nu schimbă nimic din imobilismul decadent al ministerului culturii, care nu va face absolut nimic diferit în contextul noii ordonanţe faţă de cea veche.
  • Nu introduce nici un criteriu de performanţă, nici artistică şi nici administrativă.
  • Nu are nici o viziune, ci doar miopia de a schimba nişte indezirabili de-ai iniţiatorilor.
  • Nu atrage talente şi competenţe noi spre managementul instituţiilor, ci doar pe cei din eşalonul al doilea al establishmentului cultural actual, limitat la cântăreţi şi actori care au legătură cu managementul doar pe hârtie.
  • Curios,  în noua modificare legislativă nu se regăsesc propunerile mai vechi ale iniţiatorilor de azi, respectiv democratizarea eligibilităţii, care să nu mai fie limitată doar la artişti (Alexandrescu) şi separarea managementului admistrativ de cel artistic (Romaşcanu).

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite