Christoph Meyer: Din păcate, asta este cam tot ce ştiu în limba dumneavoastră. Când am primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca am învăţat câteva cuvinte. Basul Adrian Sâmpetrean mi le-a silabisit la telefon şi am încercat să le rostesc cât mai corect. Cred că am fost înţeles şi toată lumea a fost foarte fericită. Vorbesc engleză, franceză, ceva spaniolă, dar româna mea este săracă. Poate o voi îmbogăţi, pentru că în octombrie am să fiu în juriul Concursului de Canto „Viva Voce” de la Cluj-Napoca. Am fost invitat şi la Concursul „Le Grand Prix de l’Opéra” de la Bucureşti, dar a trebuit să refuz, pentru că are loc în cele două săptămâni în care plec în concediu cu soţia. Acum organizez o nouă audiţie la Cluj-Napoca, la care voi invita directori generali ai altor opere din Germania şi Franţa, să vină să asculte voci româneşti.

Foto Susanne Diesner

C. P. : Cu ocazia concursului?

C. M.: Nu, este ceva privat. Toţi colegii mei au văzut ce bune voci din România am angajat aici, aşa că sunt interesaţi şi ei.

C. P.: Aţi organizat în 2011 o audiţie la Cluj-Napoca şi aţi selectat...

C. M.: Nostim este că eu şi directorul meu muzical fusesem în februarie 2011 la New York. Am ascultat 100-110 tineri cântăreţi acolo şi am selectat 2. După două luni am ascultat la Cluj-Napoca 24 de români şi am angajat mai întâi 4. Este o diferenţă.

C. P.:  Iar acum aveţi 8.

C. M.: Da. Şi probabil vor mai fi. Mezzosoprana Maria Popa face parte deja din Studioul de operă, la care pentru sezonul următor vom mai angaja un tânăr bas clujean, Beniamin Pop.

C. P.:  I-am ascultat aseară  în „Don Giovanni” pe Brigitta Kele, Luiza Fatyol şi Ovidiu Purcel. Au fost foarte buni.

C. M.: Da, s-au dezvoltat minunat. Luiza a început la Studioul de operă, la fel şi Ovidiu. Brigitta a fost angajată direct la Operă, cu contract full time.

C. P.:  Dar Adrian Sâmpetrean?

C. M.: A fost la noi şi acum a revenit în ansamblu. Are un contract special, cu obligativitatea de a susţine un număr de spectacole, iar în rest poate cânta oriunde.

C. P.: Ce aşteptaţi de la cântăreţii români?

C. M.: Nu cred că există în prezent cineva cu mai multă experienţă decât mine la cântăreţii români. Sunt foarte speciali şi nu spun asta pentru că sunteţi român. Fiecare dintre ei este special, inteligent, foarte prietenos, foarte talentat; fiecare are culoare superbă de voce, ceea ce este foarte impresionant.

C. P.:  Au şi tehnică bună..

C. M.: Sigur, plus multe alte lucruri; sunt foarte deosebiţi şi din punct de vedere uman. Acum două săptămâni a fost aniversarea mea; eram plecat, a sunat telefonul şi o voce de bas cânta „Happy birthday to you”; apoi Adrian Sâmpetrean, Bogdan Baciu, Bogdan Taloş, Ovidiu Purcel mi-au cântat împreună. Aş vrea să ajut cât mai mulţi tineri cântăreţi din România, de aceea am convenit cu alţi directori de teatre să dăm posibilitatea la cât mai mulţi tineri cântăreţi să capete experienţă pe scenele noastre, să înveţe să lucreze în atmosfera stresantă din aceste „fabrici” care sunt scenele mari de operă. Apoi ei se vor întoarce şi vor învăţa alţi tineri români. Muzica nu are limite, graniţe.

Interpretarea libretului trebuie să fie nouă

C. P.:  Vorbind despre spectacolul „Don Giovanni”, am găsit producţia foarte dificil de înţeles, desigur, din cauza regiei. Care este poziţia dumneavoastră, ca director general, faţă de regizorii care vin cu concepţii controversate?

C. M.: Această producţie nu a fost controversată, în Germania controversat înseamnă altceva. Putem discuta dacă este logică sau nu. Este o coproducţie cu Tokyo Nikikai Opera Foundation, în Japonia a fost prezentată cu mare succes.

C. P.: Să reformulez. Dacă „Don Giovanni” nu este o producţie controversată, sigur aveţi alte producţii care sunt controversate, nu-i aşa? Ce reacţie are publicul?

C. M.: Această producţie nu a fost fluierată de public, nu au fost reacţii, buh-uri.

C. P.:  Nici la premieră?

C. M.: Nu

C. P.:  Dar în alte cazuri?

C. M.: Da. E normal.

C. P.:  Este totuşi dificil pentru un director general să aibă astfel de producţii, nu?

C. M.: Nu. Vedeţi, avem acest repertoriu foarte larg, unul dintre cele mai mari, cântăm Mozart, Verdi, Wagner, operă modernă; şi cred că trebuie să oferim diferite interpretări. Dacă facem totul într-un mod conservator, clasic, este plicticos. Nu suntem la muzeu. Oricum, dacă unei părţi a publicului îi place şi alteia îi stârneşte nemulţumiri, se discută în contradictoriu, se luptă, ceea ce este un lucru bun.

C. P.:  Cum alegeţi regizorii?

C. M.: Depinde foarte mult de programul pe care-l au. De exemplu, acum opt ani când am devenit director, Stefan Herheim, făcuse premiera de „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg” la Paris; programul lui era foarte strâns şi mi-a spus că ar vrea să facă o producţie la noi, dar abia în septembrie-octombrie 2017, deci după 10 ani. Şi va monta „Wozzeck”  anul viitor. Călătoresc mult şi văd spectacole peste tot, încerc să contactez regizori. Unii sunt specializaţi în Mozart, alţii sunt interesaţi de Verdi. Dar interpretarea libretului trebuie să fie una nouă. Sau angajez pe cineva care ştiu că va face o montare destul de tradiţională, pentru că trebuie să avem şi asemenea producţii.

C. P. :  Sunteţi şi regizor.

C. M.: Nu mă mai ocup cu asta. Dar am realizat cca 15 producţii. Însă, cred că într-un teatru mare ca acesta, de fapt sunt două teatre, nu ai timp să mai faci altceva. Trebuie să te concentrezi asupra oamenilor a căror responsabilitate o ai.

C. P.: Concepţiile dumneavoastră regizorale erau tradiţionale sau moderne?

C. M.: Moderne.

Probleme de management

C. P.:  Care sunt cele mai dificile probleme în managementul unui teatru cu două sedii, la Düsseldorf  şi Duisburg?

C. M.: Este greu de răspuns pentru că sunt multe. Cea mai importantă parte a job-ului este cea politică, pentru că trebuie să discut cu politicienii despre bani, trebuie să ajung la înţelegere cu sindicatele, trebuie să discut de la problemele mari, politice la cele mici, ale fiecărui cântăreţ. Cea mai mare parte a timpului o petrec cu politica, mai ales cu discuţiile despre bani.

C. P.:  De unde vin banii?

C. M.: De la Landul Renania de Nord - Westfalia şi de la Asociaţia Prietenii Operei. Cei de la asociaţie sunt bani privaţi, cca 320000 euro pe an. Municipalitatea din Düsseldorf contribuie cu 26 milioane euro, cea din Duisburg cu 9,5 milioane, iar din alte surse, cca 2 milioane. Şi mai sunt banii din sponsorizări, cca 600000 euros. Este în regulă, deşi ar putea fi mai mulţi.

C. P.:  Publicaţi rapoarte financiare la sfârşitul fiecărei stagiuni?

C. M.: Sigur. Este obligatoriu. Pe site-ul operei, oricine poate vedea orice, inclusiv salariul meu.

C. P.:  Deutsche Oper am Rhein este un teatru de repertoriu ce abordează stiluri diferite. Cum ţineţi cont de opinia publicului?

C. M.: De exemplu, la acel „Don Giovanni”, aţi văzut că sala nu era plină. Premiera a fost acum patru ani şi la început era plin. Cum toată lumea a văzut producţia, ea trebuie înlocuită cu altă operă, chiar din stagiunea viitoare. Există însă titluri ca „Traviata”, „Flautul fermecat”, cele din Top 10,  care au public în permanenţă. Producţia de „Hänsel şi Gretel” datează din 1969; cei care au văzut-o atunci, vin acum cu copii sau nepoţii. Asemenea titluri pot fi date tot timpul. La „Lucia di Lammermoor” din seara aceasta şi la „Carmen” de sâmbătă, sala va fi plină. „Don Carlos” este producţie nouă, dar duminică se va petrece ceva special. Carnavalul din februarie a trebuit amânat din cauza furtunii şi va fi chiar duminică. Este un eveniment foarte important în această zonă,  se defilează pe străzi în costume de epocă şi nu numai, cu cca 1 milion de oameni pe stradă; ne-am gândit chiar să închidem opera, pentru că nimeni nu va veni în această zi, dar vom ţine spectacolul.

C. P.:  Domnule profesor Meyer, câte noi producţii aveţi în fiecare stagiune?

C. M.: Cinci opere, plus una pentru copii şi patru balete.

C. P.:  Câte locuri au sălile?

C. M.: 1300 la Düsseldorf şi 1070 la Duisburg.

C. P.: Există producţii speciale pentru Düsseldorf şi altele pentru Duisburg?

C. M.: Pentru că Düsseldorf plăteşte 26 milioane, aici sunt 180 de spectacole pe an. Duisburg plătind numai 9,5 are numai 80. Ideea este că am făcut „Don Carlos” la Düsseldorf, iar în stagiunea următoare îl prezentăm la Duisburg. „M-me Butterfly”, mai întâi la Duisburg, mai târziu la Düsseldorf. Acest sistem funcţionează din 1956. Este foarte bun şi s-a demonstrat că este OK.

Culoarea gri a părului publicului

C. P.:  Care credeţi că este astăzi tendinţa operei?   

C. M.: Vă referiţi la public?

C. P.:  De exemplu.

C. M.: Încă din 2009 am început să facem producţii speciale pentru copii. Astfel sper să schimb culoarea gri a părului publicului din primele rânduri. Este un reper, un indicator. De aceea, alegem un libret şi, pe an, comandăm o producţie specială pentru copii, cu buni cântăreţi. Din experienţa mea de când eram mic la Hamburg, pot să vă spun că dacă nu încercăm să atragem copiii către această cultură, profesorii nu pot face nimic, mai ales că, în şcoli, numărul orelor de muzică se reduce mereu. Acum avem 32-33000 copii şi tineri la operă în fiecare stagiune. Să am grijă de viitor este parte a job-ului meu. Avem destul succes şi de doi ani încercăm să facem producţiile pentru copii în cooperare cu Operele din Dortmund şi Bonn. Cheltuielile se împart. Avem planul aproape complet până în 2019; este singurul proiect din Germania cu trei teatre de operă colaborând pentru crearea de opere pentru copii.

C. P.: Minunat. Aţi vorbit despre public. Dar tendinţele „Regietheater”?

C. M.: Se schimbă. Întrebarea de bază rămâne „ce este Regietheater”? Când mă duc la un spectacol, am aşteptări. Chiar dacă regia este tradiţională sau modernă sau provocatoare, mă aştept să fie interesantă. Dacă stau în fotoliu şi mă plictisesc, n-am să mai merg altădată. Trebuie să existe o provocare.

C. P.:  Mai mult decât muzica, decât servirea ei?

C. M.: Este altceva. Când eram tânăr am studiat pianul şi flautul cu un profesor care era foarte interesat de muzica lui Stockhausen; deci a trebuit să cânt un Concert pentru... radio şi flaut. Există puţini compozitori care crează muzică foarte bună şi interesantă. Cei mai mulţi însă nu pot fi angajaţi.

C. P.:  Să fim optimişti.

C. M.: Optimişti şi deschişi. Încetăm să învăţăm doar în momentul în care murim.