De alfel, dintre cele 6 premii inclusiv cel mare, 4 le-au revenit regizoarelor, chiar dacă, în numele Kirei Kovalenko, a fost ridicat de un domn pentru: Cu pumnii descleştaţi, despre o altă Ada (precum oiţa cu acelaşi nume din Lamb, de care povesteam cu entuziasm şi al cărui regizor, autorul unui eseu poetic, islandezul Valdimar Jóhannsson, a fost şi el pe scenă, pentru originalitate). Ada e din Oseţia şi are o familie de care ar vrea să se ţină departe (Din păcate, de la această ediţie, după anunţarea învingătorilor, nu se mai poate vedea câştigătorul. Duşmanul binelui este mai binele!). 
 
Tot în palmares, pentru întreaga echipă a peliculei, a ajuns şi Bonne Mère al Hafsiei Herzi, premiul juriului a mers la Marea libertate, eminamente cu bărbaţi şi preferinţele lor sexuale, realizator Sebastian Meise, şi o menţiune specială pentru Tatiana Huezo şi al său O noapte de foc.
 
Data de 16 iulie a început cu un documentar, o nestemată, despre un autor clasic cult Buñuel, în sala care-i poartă numele la Cannes (apropo, la noul multiplex Cineum, denumirile date pentru locul unde se proiectează peliculele au doar un vag parfum de cinefilie). O trecere în revistă a unui geniu pe care-l vom vedea cu alţi ochi de acum înainte. 
 
Scurtele de la cinema Olympia aveau doar o pistă de sunet, deci parţial mute, noroc cu subtitrarea. Printre ele şi cel foarte în vogă şi rafinat al Andreei Borţun: When night meets dawn.
 
Şi încă un documentar, un autoportret dublat de un portret de familie, al lui Marco Bellocchio. Venit cu rudele de mai multe generaţii şi în aşteptarea unei Palme d'Or de onoare care îi va fi înmânată de conaţionalul său Paolo Sorrentino, acesta a prezentat: Marx poate să mai aştepte, dezvăluindu-ne drama fratelui său geamăn care s-a sinucis la 29 de ani, pare-se din dragoste, în vreme ce numeroasele neamuri păreau să-l ignore, iar deja celebrul regizor, comparat cu Buñuel (încă o sincronicitate), îşi renegase originea burgheză şi se lăsase entuziasmat de comunism.
 
Neliniştiţii al belgianului Joachim Lafosse aduce în discuţie pe marele ecran o stare despre care se pomeneşte adesea, bipolaritatea, dar pe care acum o şi trăieşti alături de cuplul cu un copil, care suferă fără sfârşit alături de un tată care adesea nu mai ştie de el.      
 
Seara s-a încheiat cu titlul selectat tot în competiţia mare, al lui Sean Baker, care, după ce ne-a fermecat cu Proiectul Florida, s-a mutat în lumea vedetelor porno cu Red Rocket, dar făcând-o cu umor şi cu nişte personaje care ar merita să fie luate în seamă de Spike Lee pentru interpretare şi mai ales, eventual, pentru directorul de casting.   
    
 Azi nu mai avem emoţii naţionale, doar cinematografice. La Ceremonie. 
 
Irina-Margareta Nistor 
Corespondent de cinema la Cannes