„Povestea unui pierde-vară“. Alexandru Papadopol: „Personajul e prins conjunctural între două femei. Ori că-i una, ori că-i alta, pentru el e la fel”

“Povestea unui pierde-vară“ cu Alexandru Papadopol şi regizorul Paul Negoescu

Mult umor, un bărbat la 40 de ani prins între atracţia către tinere şi posibilitatea unei relaţii mature şi un Bucureşti luminos. Sunt doar câteva dintre atributele comediei „Povestea unui pierde-vară”, regizată de Paul Negoescu. Regizorul şi Alexandru Papadopol au vorbit într-un interviu „Adevărul Live”despre filmul unei maturizări târzii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Realizatorii succesului de box-office din 2016 „Două lozuri” revin din 21 septembrie în cinematografe şi promit o porţie sănătoasă de zâmbete şi bună dispoziţie.

 „Povestea unui pierde-vară” îl are ca protagonist pe Petru (Alexandru Papadopol), un profesor de matematică ce trăieşte complicate relaţii amoroase cu diferite femei. 

Înconjurat de doi prieteni haioşi şi atoatecunoscători, el mai are o problemă serioasă: îl enervează porumbeii care nu-l lasă să doarmă.

„Adevărul”: Cum aţi hotărât ca tema filmului să fie aceasta, a maturizării târzii a unui bărbat de 40 de ani? 

Paul Negoescu: Tema a venit şi din experienţe personale. Primul meu film trata un subiect asemănător. Personajul avea 30 de ani. Şi am dus cumva mai departe gândul ăsta, cum aş putea ajunge la 40 de ani dacă nu m-aş schimba. O parte a venit din fricile mele că aş putea să mă transform într-un personaj de genul ăsta.

Iniţial, scenariul viza o atmosferă mai gri. De ce ati hotărât să îl abordaţi într-o notă comică?

A trecut foarte mult timp de când am scris prima variantă de scenariu. Asta se întâmpla prin 2013...până am adunat finanţarea necesară pentru film...Între timp am făcut alt film, am făcut „Două lozuri” şi cumva, tot gândindu-mă la film, am epuizat subiectul şi am încercat să reinventez ceva. 

M-am gândit că ar funcţiona foarte bine aceeaşi poveste spusă într-un registru comic.Tocmai contrastul ăsta, între comedie şi, până la urmă, tristeţea subiectului, putea fi interesant.

Alexandru, cum ţi-ai descrie personajul? Este el imoral? 

Alexandru Papadopol: Ştii cum e, până la urmă totul este în scenariu. El spune, cu subiect şi predicat, că el nu s-a culcat cu studentele lui, cel puţin cât lui i-au fost studente...Sau oricum, nu cu studente cărora el le preda matematică.

Cred că nu este un personaj imoral, cred că doar încearcă să îşi trăiască, săracul, viaţa aşa cum ştie, cum poate şi cum a înţeles până la vârsta asta.

Nu este un băiat care caută cu asiduitate să se culce cu studente, dar i se întâmplă. Cam atâta este...Este conferenţiar universitar la o vârstă destul de fragedă pentru profesorat. Este un tip competent, deştept şi, repet, destul de îngrădit în mijloacele propriei vieţi. Dar cred că nu este un personaj imoral.

Ştiu că am vorbit şi cu Paul despre asta la filmare, şi tăia orice intenţie de a încerca să îl golănesc, să îl fac golănaş sau un mic şarpe de Politehnică. Cred că este un băiat bun.

Care a fost cea mai dificilă parte la acest personaj?

La orice rol, cel mai dificl este să te apropii de personaj şi anume să ajungi să găseşti, cum se zice şi la şcoală, resorturile interioare care l-au determinat pe el să acţioneze în felul respectiv. Să îi găseşti de ce-ul...

 

Cred că principalul drum pe care trebuie să îl faci către personaj este să ajungi să îţi fie milă de el sau să ajungi să empatizezi în mod real cu problemele lui.

E o atmosferă foarte a la Woody Allen în „Povestea unui pierde-vară”, dată şi de muzică. Paul, ce poţi să ne spui despre muzica din film? 

Paul Negoescu: Ne-am dorit să facem un film mai luminos. Acţiunea se petrece în Bucureşti, într-un Bucureşti mai luminos decât în realitate. Am ales special locuri de filmare mai atrăgătoare. Totul se petrece cam în centrul Bucureştiului şi, într-adevăr, e foarte urban. Şi asta duce cumva în zona filmelor lui Woody Allen. Başca faptul că muzica pe care am ales-o este o muzică interbelică, a lui Titi Botez. Când am citit biografia lui, am zis că se potriveşte foarte bine cu filmul.

Cumva merge în stilul filmelor lui Woody Allen care foloseşte şi el muzică de genul ăsta. Intenţia a fost şi de a-l omagia într-un fel. N-am dorit să îl copiem, să facem o pastişă, dar tipul ăsta de umor al filmului cred că se potriveşte într-un omagiu pentru Woody Allen.

Imaginea filmului este semnată de Ana Drăghici, prima femei care a semnat, în ultimii 25 e ani, imaginea unui lungmetraj. Poţi să explici amprenta sa în film?

Directorul de imagine nu este cel care filmează neapărat propriu-zis, un simplu cameraman. Poate să fie şi cameraman...dar este cel care dă look-ul filmului,. Alege lumina, pune lumina, culorile, tot ce ţine de scenografie..este alegerea directorului de imagine, evident, în strică relaţie cu brief-ul pe care îl primeşte de la regizor.

Alexandru Papadopol şi Paul Negoescu, la „Adevărul Live” (Foto: Eduard Enea)

În România cel puţin, sunt foarte puţine femei care au făcut imagine de film la lungmetraje- la scurtmetraje se mai întâmplă din fericire- pentru că încă mai există preconcepţia asta, că nu e o meserie de femeie.

Pe vremuri, cel puţin, sau când eram eu student, în facultate se spunea că trebuie să fie un bărbat puternic, să ia camera în braţe. În primul rând, nu trebuie să ia camera în braţe, un director de imagine, poate să îşi angajeze un cameraman dacă nu poate fizic. Oricum, camerele din ziua de azi nu mai sunt atât de grele ca-n ultimii 60 de ani .

Iar decizia de a filma cu o femeie a fost tocmai ca să echilibreze punctul meu de vedere, fiind o poveste despre relaţia dintre femei şi bărbaţi, şi să nu fie un punct de vedere foarte masculin. Mi-am dorit ca ochiul care vede acţiunea prima dată, cea care mânuieşte camera de filmat şi ne arată nouă, spectatorilor, ce să vedem, să fie un ochi de femeie.

Personajul tău e prins cumva între două femei

Alexandru Papadopol: E prins conjunctural între două femei. N-aş vrea să devoalez prea mult din acţiunea filmului. Avea o relaţie cu o fată şi până la urmă hotărăşte să o termine cu ea. Fata spune bine, şi atunci, el se întoarce. De asta spun, nu este depersonalizat, dar orişicât are nişte fracturi de gânduri destul de puternice.

Se raportează la ele, cred eu, în mod egal. Sigur, totul este tratat comic, dar cred că de aici vine şi tristeţea condiţiei acestui personaj. Pentru că, ori că-i una, ori că-i alta, pentru el e la fel. Viaţa lui, ştim cu siguranţă, că se va dsfăşura în aceleaşi condiţii, însoţit de oricare dintre aceste două femei.

Petru are doi prieteni foarte carismatici. Ei cum au apărut în film?

Paul Negoescu: În primele nouă variante de scenariu, nu existau personajele prietenilor lui Petru, dar când făceam casting pentru rolul lui Petru, i-am văzut şi pe actorii Radu Romaniuc şi Rolando Matsangos...şi chiar dacă nu se potriveau pentru personajul lui Petru, mi-a plăcut de ei, i-am notat undeva, cumva, să le găsesc un rol în film. 

Şi atunci am inventat aceste două personaje. A fost momentul în care am schimbat şi registrul ăsta al filmului, transformând povestea într-o comedie. Şi având şi experienţa asta de la „Două lozuri” unde a funcţionat foarte bine cuplul ăsta de trei „pieri-de-vară”, m-am gândit că s-ar potrivi.

La Alexandru Papadopol în rolul principal cum s-a ajuns?

Eu n-am vrut să-l iau pe Papadopol...dintr-un motiv foarte matematic şi anume că filmul anterior, „Două lozuri”, a fost cu el într-unul dintre rolurile principale şi ca scop personal, îmi doream, îmi doresc să lucrez cu câţi mai mulţi actori, că şi eu învăţ de la ei. 

Îmi doream să încerc cu altcineva. Şi atunci am început să caut tot felul de actori. Aveam nişte variante. Nu eram pe deplin satisfăcut, oricum rescriam scenariul şi în funcţie de actorul pe care îl alegeam. Scriam replicile ca să se potrivească mai bine şi atunci am zis „hai să încercăm şi cu Papadopol”. Punct ochit punct lovit.

 

 

citeste totul despre: