Actorii din filmul Adinei Pintilie, „Touch Me Not“, marele câştigător al ediţiei de anul trecut a Festivalului de Film de la Berlin, vorbesc despre cum a fost să lucreze la film, ce temeri aveau şi cum s-au simţit când s-au văzut pe marele ecran.

După ce a câştigat Ursul de Aur la Berlinale anul trecut, „Touch Me Not“, în regia Adinei Pintilie, apare în acest weekend pe marile ecrane din ţară. Câţiva cinefili au apucat deja să îl vadă în cadrul proiecţiilor speciale din festivaluri precum „Les Films de Cannes a Bucarest“, TIFF (Transylvania International Film Festival) şi „One World Romania“. 

Despre cum a fost experienţa în proiectul regizoarei române au povestit pentru „Weekend Adevărul“ Grit Uhlemann, Christian Bayerlein, Hanna Hofmann, Laura Benson şi Tómas Lemarquis. Dintre aceştia, doar ultimii doi sunt actori de meserie, ceilalţi ajungând în film fără o pregătire în acest sens. Sunt însă – a recunoscut-o publicul care i-a întâlnit până acum – personalităţi interesante, care ies în evidenţă printr-un discurs sincer şi argumentat într-un peisaj care poate fi destul de anost uneori.

Laura Benson îi ascultă cu o mină serioasă pe cei care îi vorbesc şi, din când în când, te trezeşti că izbucneşte într-un hohot puternic de râs. Aşa sunt aproape toate conversaţiile în care am văzut-o implicată pe actriţa franceză, britanică la origini. Christian şi Grit, care formează un cuplu atât în film, cât şi în viaţa reală, se privesc şi îşi zâmbesc des. Tomas, pe care mulţi îl cunosc din „X-men Apocalypse“, „Logan“ sau „Blade Runner 2049“, e tot un zâmbet. Vorbeşte calm şi apăsat, făcând contact vizual îndelung, într-un fel în care nici măcar nu îţi dai seama când clipeşte. Cât despre Hanna, ei bine, ea glumeşte des, dar când vorbeşte despre activitatea sa de lucrătoare sexuală devine foarte serioasă. E atentă la nuanţe, căci încearcă să spargă clişeele care s-au format în legătură cu acest domeniu, unul care în Germania a căpătat dimensiuni cu totul diferite faţă de situaţia din România.

Combinaţie între realitate şi ficţiune, „Touch Me Not“ este descris probabil cel mai bine de cuvântul „autenticitate“, cuvântul care iese de pe buzele multora dintre cei care au văzut filmul. Confirmă şi actorii care, lucrând la acest proiect, au descoperit lucruri noi despre ei înşişi, depăşindu-şi anumite blocaje. Alături de regizoare, au explicat cum şi-au înfruntat frica de a-şi expune vulnerabilităţile în faţa camerei şi despre cum s-au simţit când s-au văzut pe marele ecran.

Sentimentul de eliberare

Profesoară de actorie la celebrul studio parizian Atelier international de théâtre „Blanche Salant“, Laura Benson joacă rolul unei femei cu care împarte acelaşi nume, personaj care se confruntă cu serioase probleme de intimitate. Mai specific, nu poate lăsa pe nimeni să o atingă, aşa că îi rămâne doar să privească. Benson spune că personajul ei este dominat de un soi de impuls, acela de a se elibera. 

„Îmi amintesc sentimentul pe care l-am avut atunci când filmam scena în care îl urmăresc pe Tomas. Pentru ea sunt primii paşi în viaţă în care e independentă de această încarcerare. Pasul acela a fost un lucru important pentru ea, acela de a îndrăzni să mergi să urmăreşti pe cineva. Ştiu că doar îl urmăreşte şi că nu vorbeşte de fapt cu el, dar simplul fapt că face mişcarea, acesta este un act de libertate“, explică Benson (foto: dreapta).

Mediumul care a anunţat filmul

Spre deosebire de ceea ce ştia din alte filme pe care le-a făcut, în cazul „Touch Me Not“, abordarea a fost diferită, explică Tomas Lemarquis. La scena finală, cu Laura, „se deschisese deja către ceva“, după cum mărturiseşte, fiecare interacţiune fiind puternică. „Când Laura a început să se dezbrace, nu am avut idee ce se întâmplă... se întâmpla totul ca în viaţa reală şi a avut un impact foarte puternic“, spune actorul. 

El a fost şi singurul dintre participanţii la proiect convins că filmul va deveni o realitate, în ciuda diverselor blocaje de care s-a lovit în cei şapte ani în care s-a muncit la el. Mai sigur chiar decât regizoarea.

„Am o prietenă care e medium. Mi-a spus: «O să filmezi un film în Bucureşti. Va fi un film important pentru tine şi va câştiga un premiu». Lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult. La început nu a fost atât de evident, nu aveam niciodată un buget suficient, improvizam, nu aveam un scenariu prestabilit. A fost foarte înspăimântător. Întregul proces a fost foarte, foarte greu“, explică Lemarquis (foto:jos) printre râsetele celorlalţi actori care îşi amintesc şi ei brusc cât de speriaţi erau pentru că nu ştiau exact la ce lucrează.

A fost ceva extrem de diferit, în special pentru că erau mulţi factori necunoscuţi la mijloc. El, ca individ, nu s-a temut, însă actorul din el, da.

„Zilnic, să mergi la muncă şi să nu ai idee ce se va întâmpla. Negură totală. Trebuia pur şi simplu să faci saltul. Mi-am spus că va fi bun.“

Jaguarul din „Touch Me Not“

Când îl întreb cum şi-a controlat frica, Lemarquis continută, explicându-mi că vede sentimentul în legătură directă cu şamanismul pe care îl practică. Din perspectivă şamanică, frica este localizată în cea de-a doua chakră, în stomac. „Este reprezentată de un jaguar şi uneori, când devii nervos, jaguarul iese... Există tehnici pentru a schimba toată energia asta într-una mai uşoară. Cu jaguarul, îi dai fricii o imagine, o vizualizezi. Dacă jaguarul e emoţionat, ţi-l poţi imagina stând într-un copac, nervos. E foarte dificil să joci aşa... Trebuie să mergi la copac, să vorbeşti cu jaguarul şi să îl asiguri că totul va fi bine. Vorbeşti cu propriul sistem, practic“. 

În „Touch Me Not“, relaţia dintre Lemarquis şi jaguar a fost una dificilă: nu voia să coboare din copac, pentru că „şi persoana asta, aici, de faţă (n.r. – Adina Pintilie), îl provoca“. Avem multe părţi în noi, foarte diferite, crede actorul, iar pentru el, cea mai mare miză a acestui proiect a fost aceea de a se transforma, de a plonja direct între problemele sale.

„Ego-ul e mereu speriat de schimbare. Trebuie să ne împingem noi singuri spre schimbare.“

„Am uitat complet de cameră“

Hanna Hofmann este „lucrătoare sexuală“ de ani buni deja şi nu se sfieşte să vorbească despre domeniu. Este o activistă transgender, iar activitatea pe care o face e o combinaţie între escorting şi psihoterapie. Asta, pe lângă slujba sa de agent imobiliar. Iniţial, când Adina Pintilie i-a propus să colaboreze la proiectul său, a fost reticentă.

„Mi-a spus: «Uite, la vârsta şi corpul meu, nu cred că sunt potrivită pentru cinema». Ne-a luat puţin să discutăm şi să o convingem să încerce, iar apoi a fost ca şi cum s-ar fi născut în faţa camerei“, îşi aminteşte regizoarea.

În film, Hanna interacţionează doar cu Laura, interesul său de a juca în film născându-se din unul pe care îl avea deja în calitatea ei de lucrătoare sexuală. „Ideea e că sunt o lucrătoare sexuală adevărată, iar unul dintre interesele mele în acest film a fost să întâlnesc un client care să fie femeie pentru că, de regulă, întâlnesc numai bărbaţi. Au fost şi câteva cupluri, dar nu prea multe. Am fost interesată să am o nouă experienţă“, povesteşte Hanna.

Hanna Hofmann şi Laura Benson

Cel mai adesea, când se vorbeşte despre „Touch Me Not“, se vorbeşte mai ales despre  autenticitate, unul dintre atributele principale ale filmului, lucru dovedit şi de Hanna, care nu şi-a dorit să o cunoască pe Laura înainte de filmarea propriu-zisă a scenei pe care o aveau împreună, pentru că i-ar fi influenţat experienţa.

„Am vrut să recreăm o situaţie similară cu cele în care mă aflu în mod obişnuit ca lucrătoare sexuală. Deschid uşa şi o văd pentru prima dată. Şi a fost atât de tensionat, şi eram atât de curioasă... Mereu sunt curioasă când întâlnesc un client pentru prima dată. Cel mai fascinant lucru a fost că am uitat complet de cameră. Eram în situaţia reală cu clientul real.“

Numai că Laura era diferită de clienţii pe care îi avusese până atunci, nu doar prin faptul că este femeie, ci şi din punctul de vedere al felului în care interacţiunea avea să se desfăşoare, interacţiune pe care Pintilie a captat-o în filmul său.

„În mod normal, după cinci minute, bărbaţii încep să mă atingă şi începe sexul. Acum era vorba de o femeie, trebuia să fiu foarte atentă cum mă apropii de ea... Filmul e şi despre autenticitate.“ 

<b>Cuplul din „Touch Me Not“</b>

Christian Bayerlein şi Grit Uhlemann  formează un cuplu de câţiva ani. S-au întâlnit după ce Christian acceptase deja să intre în proiectul Adinei Pintilie, la o zi de naştere. Grit, care lucra ca asistentă, discuta cu un bărbat care era paralizat. El i-a spus despre Christian, pe care „îl menţiona din când în când“.

„Când l-am întâlnit prima dată, mă privea foarte atent în ochi, era totul foarte intens“, spune Grit, chicotind ca o fetiţă. Christian o completează, făcându-i o scurtă declaraţie de dragoste. Îmi povesteşte că, de obicei, nu intră aşa rapid într-o relaţie, dar „am văzut-o şi am fost uluit“.

Regizoarea spune, la rândul ei, că, pregătind „Touch Me Not“, a avut parte de o situaţie magică. Înainte ca Grit şi Christian să se întâlnească, l-a întrebat pe el despre cum ar fi femeia ideală în viziunea lui. 

„O descriam pe Grit, deşi nu o cunoşteam“, o completează rapid Christian. Deşi este un tip timid, el a interacţionat mai uşor cu cei din echipa filmului după exerciţiile de la workshopuri, cele pe care le vedem şi în film, unde relaţia dintre Tomas şi Christian capătă contur, unde fiecare vede în celălalt ce îl diferenţiază pe el însuşi de ceilalţi, exerciţii care implică o explorare inconfortabilă a intimităţii, care cere mult curaj. „Şi poate nici nu sunt chiar aşa un guru ca în film“, spune, râzând, Christian când caracterizează diferenţele dintre el cel din viaţa reală şi el cel din film.

Grit şi Christian

În „Touch Me Not“, alături de Hanna, Christian are unul dintre cele mai coerente şi articulate discursuri. Îl întreb cum a ajuns să aibă un asemenea discurs şi cum se simte în postura de a inspira alţi oameni (Christian are atrofie musculară spinală). 

„E pur şi simplu experienţa mea. Am avut o familie care m-a sprijinit foarte mult şi alţi oameni importanţi în viaţa mea care m-au sprijinit şi ei. Pe de altă parte, mereu a trebuit să lupt pentru drepturile mele, cel de a merge la şcoală, cel de a avea relaţii. Nu a fost uşor. Cu timpul, îţi dai seama cum să te descurci cu toate astea, iar asta e foarte important. Şi, oh, pot să mă plâng foarte mult. Nu sunt mereu un izvor de inspiraţie, mă plâng adesea de multe situaţii, dar ştiu şi că e foarte important să rămân cu o atitudine pozitivă.“

În ceea ce o priveşte pe Grit, discutăm despre cum a fost să expună atât de direct relaţia pe care o are cu Christian. Îmi povesteşte că pentru ea nu a fost nimic ciudat, pentru că, fiind asistentă, e obişnuită să fie cineva cu ea 24/24, cu excepţia weekendurilor, a anumitor ocazii sau a sărbătorilor. „În general, îmi place foarte mult să împart lucruri cu oamenii, dar pot să-ţi înţeleg punctul de vedere. Simţi că vrei să îţi protejezi spaţiul. Dar cred că avem o relaţie foarte naturală. Cred că abia dacă am jucat.“

Totuşi, de ce i-a oferit regizoarei un acces atât de profund în intimitatea ei? Grit crede că totul a început cu jurnalele video pe care Pintilie i-a rugat – pe fiecare în parte – să le ţină. 

„Eu şi Christian avem o relaţie foarte specială. Şi cred că dacă o împărtăşim cu alţi oameni, ar putea să-i inspire în propriile lor căutări.“

O experienţă reală, nu doar un alt rol

Laura Benson, care a făcut mai mult teatru decât film, a abordat „Touch Me Not“ mai mult „în ideea de a trăi o experienţă, mai degrabă ca un workshop, decât ca pe interpretarea unui rol“. 

„Am încercat să îmi menţin o atitudine care speram să mă facă mai liberă, să nu-mi pese de rezultate. Un alt lucru a fost că am simţit că Adina avea propriul ei fel de a experimenta şi de a face lucrurile, pe care îl folosise şi înainte şi în care avea încredere. Aşa că a fost şi despre acceptarea metodei sale de lucru şi despre a vedea cum va funcţiona.“ 

Bineînţeles că era mereu speriată în legătură cu acest proiect. Când i-a întâlnit pe ceilalţi din echipă, lucrurile nu au stat diferit, dar crede că toată lumea este timidă când întâlneşte pe cineva nou, numai că „unii sunt mai buni la o ascunde“.

Apariţia pe marile ecrane

Cum s-au simţit când s-au văzut pe ecran, când filmul a fost gata? Hanna spune că a ajuns să uite de film, pentru că producţia a durat cinci ani. 

„M-am gândit că poate au avut probleme financiare sau că, dacă îl termină cu bine, va fi blocat.“ Însă au ajuns la Berlinale, unde Hanna s-a conectat brusc şi la bula artei. Când şi-a auzit prima dată vocea pe o înregistrare, a fost şocată. Cu „Touch Me Not“, acest lucru nu s-a mai întâmplat. 

„După ce eşti lucrătoare sexuală vreo şapte-opt ani, devii încrezătoare în legătură cu felul în care eşti văzută“, explică Hanna. 

Şi-a dorit să desfiinţeze clişeele cu privire la felul în care sunt portretizaţi transsexualii, şi a reuşit pentru că, după cum punctează Pintilie, nu a încercat „să se conformeze ideii normative de feminitate“.

Tomas vede perioada din timpul filmărilor ca pe o cursă într-un rollercoaster de emoţii şi sentimente. A fost un laborator unde toţi au fost împreună, implicaţi într-un proces în care se ajutau unul pe altul. Perspectivele din care poţi privi filmul în care ai jucat sunt multiple, explică el. Pe de o parte, vezi scenele în care ai jucat, din alt unghi, nu din cel subiectiv – lucru extrem de interesant – pe de altă parte, însă, apare şi cel mai dificil moment de fapt, cel de „avort“. 

„După ce filmul a fost gata, singurul lucru pe care mi-l spunea instinctul era să am încredere, căci va fi bine... Prima dată când văd un film (n.r. – în care joc) reprezintă un moment foarte dificil de «avortare» – în care îmi iau rămas bun de la toate scenele pe care le-am creat şi care nu au rămas în film.“

Pentru Christian, perioada filmărilor a fost extrem de intensă. După, l-a cuprins un sentiment de dor. Îi lipseau mult prietenii pe care şi-i făcuse, îi lipseau experienţele prin care trecuseră împreună. Când a văzut filmul pentru prima dată, s-a temut iniţial să nu fie prea lent.

„Trebuie să recunosc, sunt de obicei nerăbdător. De regulă, nu-mi plac filmele cu un ritm lent. Dar prima dată când am vizionat filmul, n-a fost deloc plictisitor, pentru că este foarte intens din punct de vedere emoţional.“

Laura Benson a fost impresionată să descopere nu doar ce construise ea, ci şi ce construiseră colegii ei de proiect.

„A fost momentul în care am înţeles cum a fost construit filmul, pentru că eu, de una singură, nu însemn nimic până când scenele nu sunt «cusute» împreună cu cele ale celorlalţi protagonişti... În momentul acela filmul a căpătat foarte mult sens pentru mine, pentru că am înţeles ce chestionează, cum poate să modeleze felul de a gândi al oamenilor şi cum poate să le schimbe atitudinea în viaţă“. 

Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Tómas Lemarquis, Hanna Hofmann, Laura Benson şi Adina Pintlie , vorbind la TIFF (Festivalul internaţional de film Transilvania) (Foto: Vlad Cupşa)

Corect politic sau nu?

Pentru că a devenit deja ceva aproape clasic astăzi, am ales să închei întâlnirea cu protagoniştii ”Touch Me Not” cu o întrebare privitoare la corectitudinea politică. Văd filmul regizat de Adina ca pe un produs corect politic? Mi-a răspuns Christian:

„În Germania, astăzi, conceptul de corectitudine politică este intens combătut de ideologiile de dreapta. Adepţii lor se plâng de faptul că această «corectitudine politică» le afecteaza libertatea de expresie. Se plâng de pildă că nu mai au voie sa numească persoanele de culoare «negri», pentru că asta e considerat «incorect politic». Trebuie întotdeauna să fim atenţi care este de fapt contextul, despre ce vorbim de fapt când spunem ceva. Nu e vorba de a limita dreptul cuiva la libera exprimare, ci despre respect faţă de celălalt. Pentru mine, conceptul de corectitudine politică este despre respect… În acest sens, filmul este perfect corect politic”.