Puiu Călinescu a fost actorul care i-a făcut pe români să râdă zeci de ani şi acesta este exclusiv meritul muncii şi răbdării lui. A ştiut să-şi răstoarne singur destinul, care n-a fost mereu blând, şi a avut şansa de a părăsi rapid scenele în care se jucau tragedii. Lui Puiu Călinescu i-a stat bine râzând şi înveselindu-i pe ceilalţi.

„Am vizitat, de curând, o tabără de pionieri, la Dragomireşti-Vale. Şi-acolo, un nigerian, student la un institut viticol din apropiere, mi-a pus următoarea întrebare: «Te-am văzut jucând, mi-ai plăcut, am înţeles ce vrei să spui, fără să scoţi o silabă» – asta m-a bucurat foarte mult. «M-ar interesa să ştiu: mata faci comedie de dragul de a râde lumea sau comedia pe care o faci trebuie să lovească acolo unde trebuie, să îndrepţi greşelile, să faci ceva?». La care i-am răspuns: întotdeauna, comedia trebuie să aibă adresă precisă, să îndrepte, să vindece. Râsul, hazul vindecă. E ca un medicament miraculos. La care nigerianul mi-a spus: «Îmi pare bine că mi-ai răspuns aşa. Eu ţi-am pus întrebarea asta, întrucât ţi-am spus ceva din Molière, care a afirmat că râsul trebuie să aibă adresă precisă». La care eu i-am spus: uite, vezi dumneata, Molière a gândit ca mine!“

Acesta era Puiu Călinescu – într-un interviu cu Aristide Buhoiu pentru Televiziunea Română –, omul care a reuşit să ducă sceneta umoristică la grad de terapie, într-o vreme în care salvarea personală şi, de ce nu, naţională, se mutase în abstract. Puiu Călinescu a ştiut mereu că e mult de muncă la evadarea în umor, la rezistenţa prin haz de necaz, că nu-i puţin lucru să vezi că omul nu râde ca prostul, vorba aceea. Ce l-a particularizat pe Puiu între marii actori români de comedie n-a fost doar talentul – născut, dar muncit, cum se întâmplă –, ci şi o dorinţă de a afla şi de a înţelege viaţa, cu toate aspectele ei, de a deturna răul spre binişor, şi nu în cele din urmă, înzestrările fizice unice.

Din fantasticul cartier Griviţa

Biografia lui Puiu Călinescu nu începe tocmai idilic, ca-n basme. Nu, Puiu a avut o copilărie grea, după toate standardele, dar acest lucru nu este neapărat unul rău. A ştiut să întoarcă soarta  în favoarea lui şi să-şi combată straşnic ursitoarele. „Nu fericirea te căleşte. Nu. Nenorocirea. Asta te învaţă să iei viaţa pieptiş“, declara el, într-un interviu cu Eugenia Vodă, din 1996. Aşadar, istoria a consemnat următoarele evenimente: Fotina Călinescu, o puştoaică frumoasă şi subţirică, s-a îndrăgostit de Jean Tomescu, un actor din părţile Craiovei. În urma aventurii, a rezultat un copil, născut pe 21 iunie 1920, în cartierul Griviţa din Bucureşti, pe când Fotina avea doar 17 ani. În certificatul de naştere al băiatului, botezat Alexandru, în dreptul tatălui, s-a scris „Floricel“. Jean Tomescu nu l-a recunoscut pe fiu, deşi câţiva ani mai târziu au existat contacte între cei doi.

Copilăria lui Puiu a fost întreruptă brusc de moartea mamei, la vârsta de 23 de ani. Aceasta lucra la o fabrică de ţigarete din Capitală şi a fost răpusă de o gripă, după munca asiduă şi toate substanţele toxice inhalate. La vârsta de 5 ani, băiatul a trecut în îngrijirea bunicii – o grecoaică născută în insula Creta şi emigrată în România – şi a mătuşilor şi unchilor, care locuiau în aceeaşi casă.

„Să scrii aici «Elev Călinescu, menţiune»“

În anii ‘20, la periferia Bucureştiului, se trăia greu. Nu era la îndemâna familiei să-i ia micului Puiu jucării, aşa că tot universul lui a devenit cartierul Griviţa, forfotind de tot felul de oameni şi de copii cu aceeaşi condiţie socială. Şcoala nu era tocmai o prioritate pentru el, deşi bunica îl îndemna la carte. De pildă, la un moment dat, Puiu a avut o mare dorinţă: să i se cumpere o tricicletă. Achiziţie peste puterile financiare ale familiei, dar totuşi i s-a promis, cu o condiţie, să ia premiu la sfârşitul anului şcolar. „Şi-atunci, mi-am dat silinţa. Am rămas repetent. M-am dus la un coleg care luase menţiune şi primise două cărţi: «Măi, acum intrăm în vacanţă, dă-mi şi mie o carte să citesc». Băiat drăguţ, mi-a dat-o. Ce-am făcut eu cu cartea, ca să iau tricicleta? Am oprit un cetăţean pe stradă şi i-am spus: nene, dacă vrei matale, să scrii aici «Elev Călinescu, menţiune». Ăla a scris, săracul. Am ajuns acasă: n-am luat premiu, am luat menţiune. Acu’, să mergem să luăm tricicleta. Ceasul rău a fost să trecem pe la şcoală, că era în drum. Şi-a văzut acolo pe listă: repetent“, povestea Puiu Călinescu. S-a dus visul tricicletei. Anii au trecut, iar atracţia străzii a devenit tot mai mare. A terminat opt clase, după care s-a oprit. „Cu chin mare, dar  m-am desăvârşit“, spunea, căci era convins că mai importantă a fost şcoala vieţii, Puiu Călinescu fiind prin excelenţă un „self-made man“, un autodidact pur-sânge.

Foto: Puiu Călinescu, în tinereţe; Sursa: arhiva personală Carmen Călinescu

„Am debutat la Nisa, Paris, Barcelona“

În vremea aceea, cartierul i-a deschis larg uşile cinematografelor. Copilul Puiu Călinescu a pătruns fascinat în sălile mari, în care rulau filme americane, şi n-a mai ieşit, a rămas acolo vrăjit. Când s-a pus problema să frecventeze tot mai rar şcoala, familia i-a impus: ori munca, ori valea! din casă. „Unchiul, soţul mătuşii mele, era un om aspru, care nu suporta leneşii, iar cel care dicta în casa aia era el. Dacă făceam boacăne sau nu-mi justificam existenţa într-o zi, nu primeam de mâncare. Şi slavă Domnului!, au fost multe zile în care nu mâncam nimic“, îi povestea Eugeniei Vodă. Aşadar, împins de nevoi, şi-a găsit de lucru încă din adolescenţă. S-ar fi făcut şi tinichigiu, dacă n-avea rău de înălţime. Dar avea, aşa că s-a angajat să lipească afişe de spectacole prin cinematografele din Bucureşti. De aici până la a intra în trupele de teatru de revistă care performau în cinematografe în pauzele dintre proiecţii n-a fost decât un pas.

„Am debutat la Nisa, Paris, Barcelona. Da – cinematografe – cu ani şi ani în urmă. Am avut colegi de talia lui Clark Gable, Myrna Loy, Stan şi Bran, Robert Taylor, Johnny Weissmüller. Bineînţeles, ei jucau în film, se termina filmul, după care trăgeam cortina şi apăream eu în reprezentaţie la cinematografele de cartier“, povestea, cu haz, în interviul acordat lui Buhoiu. Se jucau de la două până la şase spectacole pe zi, de cele mai multe ori în două locuri – din Calea Griviţei până la Moşilor sau Ferentari. „Premierele erau foarte rapide şi foarte grele – dar totuşi!, se numeau premiere. Începeam repetiţia miercurea şi luni aveam premiera. Se întâmpla prin anul 1941“, continua actorul.

Foto: Puiu Călinescu, muschetar; Sursa: arhiva personală Carmen Călinescu

A trăi cu o condamnare la moarte

Puiu Călinescu a început să lucreze încă de la 18 ani, iar norocul l-a adus rapid în calea lui Mihai Vulpescu, profesor de canto care i-a văzut potenţialul şi l-a luat la Ateneul Popular. Aici, făcea teatru, cânta, scria texte şi chiar a ajuns preşedintele comitetului Ateneului Popular. „A fost prima şi ultima oară când am avut muncă de... conducere“, povestea într-un interviu pentru revista „Gong“ din 1985. „Mihai Vulpescu lansa multe vedete; cântăreţe pregătite de el cântau la Scala din Milano! Şi eu, tot pe lângă – Scala... pe bulevard, vindeam bilete. Până la urmă, tot el m-a ajutat să ajung în compania Bulandra şi în piese... serioase. Am apucat să joc şi în «Heidelbergul de altădată». Apoi, a venit războiul“.

Nu avea tragere pentru război, dar,
cu greu, l-au mobilizat şi pe el, bărbat în putere. N-a mers bine războiul. Ba mai glumea cu ofiţerii, ba refuza să se lase tuns, iar până la urmă a dezertat: „Când am văzut ce se întâmplă acolo, am decis că armata nu e pentru mine. Am sărit gardul şi am fugit. Numai că după ceva vreme, am fost nevoit să merg să-mi schimb nişte acte. Războiul se sfârşise demult, însă maiorul care trebuia să se ocupe de reînnoirea documentelor m-a descoperit pe lista dezertorilor şi mi-a zis: «Ce-ai făcut, tovarăşe Călinescu? Dumneata eşti condamnat la moarte». Am rămas fără cuvinte. Eu începusem deja să joc la teatru şi eram condamnat la moarte fără să fi ştiut“.

Eu am luat o «sticlă» – butaforie din carton – şi loveam zdravăn cu ea pe cine nimeream. În pauză, în cabine, scandal mare. Toţi cei loviţi de mine aveau cucuie şi sângerau. Fundul sticlei, că să-şi păstreze forma, era făcut din lemn de stejar. Greu am scăpat nebătut. A doua zi, felicitări pentru joc, dar şi «eliberat din funcţie, la cerere».

Două tragedii, una după alta

Revenit în Bucureşti după sincopa armată, Puiu Călinescu şi-a căutat teatru. A găsit unul pe strada Academiei şi-a intrat. Numai că a dat de dramă. A fost distribuit în „Infernul“ lui Dante, în rolul unui cavaler. Piesa n-a fost un succes, după cum povestea chiar actorul: „Costumele de epocă ne-au venit chiar în seara premierei (erau de împrumut de la Operă), cu zece minute înainte de începerea spectacolului. Fiecare a luat ce-a apucat. Din nefericire, sau din fericire, într-o scenă de duel nu-mi ieşea sabia din teacă. Atunci, am rupt cordonul şi aşa, cu totul, am început să-l pocnesc în spate pe adversar, care a fugit din scenă. S-a dus la naiba tensiunea dramatică a momentului. În sală se râdea cu hohote. A doua zi, am fost chemat la direcţie, am fost felicitat şi mi s-a spus să nu mai trec pe-acolo. Aşa mi-am dat seama că am calităţi pentru comedie“.

Numai că în drumul spre comedie, a mai fost nevoie de o oprire tot în zona tragediei. A ajuns într-un alt spectacol, în care a reuşit să-i facă pe colegi să râdă într-o scenă de înmormântare. A fost chemat, imediat, de regizor. „Dacă-mi faceţi morală, nu mai vin la dumneavoastră“, i-a spus Puiu. „Nici nu-i nevoie, că te-am dat noi afară“, a venit răspunsul care a încheiat toate afacerile cu piesele dramatice.

Sursa foto: arhiva personală Carmen Călinescu

„Eram actor, pe schemă“

După acest episod, Nicu Kanner l-a luat la Teatrul Baraşeum şi au venit ulterior şi alte angajamente: „Am făcut ceva treabă, dar m-au luat la Sala mică a Ateneului, în spectacolul «Braţ la braţ cu primăvara». Aici eram mai acasă. A ţinut o stagiune. În acea perioadă, am ajuns şi la teatrul Gioconda, pe Lispcani. În spectacolul «Barbara», jucam rolul unui barman din Texas. Mai erau cu mine Titi Botez, Viorel Chicideanu. În tabloul al doilea, în «saloon» se încingea o bătaie zdravănă. Eu am luat o «sticlă» – butaforie din carton – şi loveam zdravăn cu ea pe cine nimeream. În pauză, în cabine, scandal mare. Toţi cei loviţi de mine aveau cucuie şi sângerau. Fundul sticlei, că să-şi păstreze forma, era făcut din lemn de stejar. Greu am scăpat nebătut. A doua zi, felicitări pentru joc, dar şi «eliberat din funcţie, la cerere»“, povestea în 1985. 

A urmat, însă, mutarea care avea să-i definească întreaga carieră şi să dea măsura succesului său viitor: „Apoi m-au luat în spectacolele de la cinema Marna, un fel de microreviste splendide. Dar n-am avut norocul să stau prea mult, iar m-au descoperit. De data aceasta, m-a descoperit Elly Roman, care m-a dus la Savoy. Era în 1948. Am intrat atunci şi-am rămas şi azi, fiindcă, în 1953, ansamblul de la Savoy a devenit Teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase». Nu mai mergeam de colo-colo, nu mai căutam angajament. Eram actor, pe schemă, la un teatru în adevăratul înţeles al cuvântului“.

„Succes colosal. Pe C.A. Rosetti, seara, se oprea circulaţia!“

Cum răspundea Puiu Călinescu la întrebarea „cine eşti dumneata?“. „Nu ştiu, dar mi-a rămas în minte ce mi-a spus un bătrân, oprindu-mă pe stradă: «Taică, am 82 de ani. Te vedeam jucând de când eram copil. Mai trăieşti încă? Mai joci teatru?“ Puiu Călinescu s-a sacralizat din timpul tinereţii şi publicul său avea impresia că-l ştie dintotdeauna, că nu se poate viaţa fără el. Astăzi, memoria populară probabil că-l reţine mai ales în rolul lui Trandafir din seria „BD“, însă Puiu Călinescu a fost omul scenei mai presus de orice, a jucat în zeci de scenete şi de piese de teatru, precum şi în numeroase spectacole one-man show.

„Lasă-l şi pe Păunescu să mănânce o pâine“

Marele val de simpatie pentru Puiu Călinescu s-a format la începutul anilor ‘70, când a început să-şi scrie singur textele pentru spectacolele one-man show pe care le făcea la Teatrul „Constantin Tănase“ sau la Grădina Boema. „La un  moment dat, am simţit o chemare în mine. Cine mă cheamă?, m-am întrebat. Şi parcă am auzit: scrisul te cheamă, să scrii, Puiule! Şi-am răspuns chemării. Mai întâi, i-am scris unei mătuşi din Câmpina, care nici măcar nu mi-a răspuns «mai încercaţi şi altceva». Am început apoi să-mi scriu singur scenetele. Proză. La versuri nu mă bag. Nici n-am căutat pe undeva rime, fiindcă mi-am zis: «Lasă-l şi pe Adrian Păunescu să mănânce o pâine»“, spunea actorul.

Am început să fac teren, ca să mă documentez, să cunosc realitatea, problemele vieţii. Am căutat să fiu cât mai aproape de... mese. Că de aici, de la mese aflii totul: mai o bere, mai o glumă.

Succesul primei scenete a fost unul fulminant, când avea el spectacole se bloca traficul în Bucureşti, nu mai puţin. Doar că a durat o vreme până când textele lui au văzut scena: „Primul spectacol scris a fost «Sonatul lunii». A fost însă o poveste mare cu textul. A stat peste un an la direcţie, fără să-l citească nimeni. Dar vorba mea: când e să fie, este. A apărut un «gol de producţie». Întâmplător, s-a dat atunci de textul meu pe care eu aproape îl uitasem. N-aveau de ales, şi Biţu Fălticineanu l-a pus în scenă. Succes colosal. Se juca la Grădina Boema. Pe C.A. Rosetti, seara, se oprea circulaţia! Am început să fac teren, ca să mă documentez, să cunosc realitatea, problemele vieţii. Am căutat să fiu cât mai aproape de... mese. Că de aici, de la mese afli totul: mai o bere, mai o glumă“. A urmat o serie lungă de astfel de scenete care au încântat publicul, dintre care „Băiatul cu sticleţi“, care s-a jucat de peste 130 de ori, şi „Trăsnitul meu drag“, care s-a pus în scenă de 540 de ori – „Domnule, sa fiu al naibii, dar nici publicul şi nici eu nu ne săturam de el, că aşa e românul, îi place să facă haz de necaz“.

Cu uşile larg deschise

Atitudinea lui Puiu Călinescu pe scenă era una de dăruire completă faţă de public. Îşi păstra, însă, apropierea faţă de omul de rând şi în viaţa cotidiană. În interviul acordat pentru TVR, îşi expunea, inserând isteţ câteva aluzii la regimul comunist, viziunea lui despre cum trebuie să se comporte un artist, indiferent de câtă faimă are parte: 

„Cineva spunea, şi bine spunea, că trebuie să deschizi fereastra să priveşti viaţa, viaţa îţi oferă largi posibilităţi. Eu gândesc că e bine totuşi să deschizi şi fereastra, dar la bloc... poţi să ştii cine stă deasupra? Mai udă o floare, mai scutură un covor persan... şi-atunci, sigur, piperul îţi va cădea din abundenţă pe balcon. Eu gândesc, aşadar, că trebuie să deschizi larg şi uşile, să ieşi în stradă, să ieşi în viaţă şi să cunoşti omul aproape. Cu toate că unii spun, şi cred că e greşit, că actorul trebuie să ducă o viaţă de sihastru, că actorul trebuie să stea închis, dacă se poate cu zăbrele, cu perdelele lăsate. Cum s-a lăsat seara, să iasă exact odată cu liliecii, fâl-fâl, fâl-fâl. Să pornească spre teatru, ca toţi să spună, vai, uite-l şi pe el. Nu, nu e bine asta“.

Carmen Călinescu,  fiica lui Puiu: „Pe cărţile lui de vizită scria: «Puiu Călinescu – Om al muncii». El nu s-a considerat vedetă“

Puiu Călinescu şi-a întemeiat familia pe care n-a avut-o în copilărie. În 1944, a întâlnit-o pe soţia sa, alături de care a avut două fiice, pe Silvia şi pe Carmen. S-a dedicat creşterii lor, oferindu-le toată atenţia, grija şi banii câştigaţi, pentru ca ele să nu cunoască lipsurile copilăriei lui. A fost pus, însă, în situaţia de a-şi vedea fiica cea mare decedată, în 1995, la vârsta de 50 de ani, răpusă de o comoţie cerebrală. Pierderea l-a afectat profund şi, câteva luni mai târziu, a murit pe paturile spitalului Floreasca, în mai 1997. La funeraliile sale de la Cimitirul Bellu nu s-au adunat puhoaie de oameni şi doar o parte a presei a scris necrologuri scurte despre „strălucitul comic şi maestru al gagului“, „unul dintre cei mai populari actori de comedie“. Şi poate că aşa trebuia să fie, căci Puiu Călinescu şi-a purtat cu modestie faima şi a preferat întotdeauna compania oamenilor simpli, în defavoarea marilor vedete.

Astăzi, fiica lui, Carmen Călinescu (63 de ani) (foto dreapta), vorbeşte despre tatăl său ca despre o legendă, cu vocea tremurând de emoţie. Carmen Călinescu este profesoară la Colegiul Tehnic de Aeronautică „Henri Coandă“ şi povesteşte cu mândrie şi uimire că elevii săi, adolescenţi de 14-16 ani, îl cunosc şi îl apreciază pe Puiu Călinescu. Ce validare mai bună a timpului? De asemenea, personalitatea lui Puiu Călinescu a rămas un exemplu în familie, şi pentru noile generaţii – chiar şi cel mai mic membru, nepotul doamnei Călinescu, Vlad Alexandru, în vârstă de 4 ani, priveşte atent şi neclintit scenetele străbunicului.

„Weekend Adevărul“: În biografiile lui Puiu Călinescu, se pune accentul pe drama copilăriei. Cum s-a raportat el, de fapt la perioada aceea? Ce vă povestea despre acele vremuri?

Carmen Călinescu: El nu s-a considerat niciodată o victimă. A luat lucrurile ca atare şi nu a avut resentimente. Ba dimpotrivă. Chiar când mătuşile lui s-au prăpădit, a avut grijă de ele, cu toate cele necesare. În fine, a luat viaţa în piept şi s-a luptat. Eu consider că ar putea fi chiar un exemplu pentru tinerii care se consideră neajutaţi de părinţi. Dacă-ţi doreşti cu tot sufletul să ajungi ceva, să fii cinstit şi să-ţi placă ceea ce faci, cred că este imposibil să nu ţi se îndeplinească visul.

Până la urmă, chiar din această situaţie grea, a descoperit şi talentul pentru teatru.

Da, el nu prea s-a omorât cu şcoala, s-a angajat pentru că mătuşa şi unchiul erau mai severi cu el... Din câte povestea, am înţeles că bunica, săraca, îi mai păstra câte-o porţie de mâncare şi-i dădea pe ascuns. El a avut talent, nu şcoli de specialitate, dar nu prin diplomă se dezvoltă talentul, doar se mai cizelează puţin. Citeam comentariile de la scenetele postate pe internet şi mi-a rămas acesta în memorie: „Puiu Călinescu nu s-a născut să fie vedetă, s-a născut să fie legendă“.

Ce frumos spus!

M-a impresionat, mai ales pentru că el era un om foarte modest, un om obişnuit, dar foarte popular. Chiar îşi făcuse nişte cărţi de vizită pe care scria: „Puiu Călinescu – Om al muncii“. El nu s-a considerat vedetă.

Totuşi, era recunoscut pe stradă, îl opreau cetăţenii. Cum reacţiona?

O! Păi, plecam cu el la cumpărături prin oraş, iar un drum de câteva minute până la magazin îl făceam într-o oră-două. Oamenii îl adorau! Îl opreau pe stradă, voiau să dea mâna cu el, iar el avea respect faţă de oameni. Nu exista să nu se oprească şi să nu stea de vorbă, indiferent cine-l oprea. Când intra în vreun restaurant, toţi trăgeau să se aşeze la masa lui. Dar şi lui îi plăcea să fie printre oameni, oameni simpli, nu vedete.

Obişnuiaţi să mergeţi la spectacolele lui, la premiere?

La Teatrul „Constantin Tănase“, lui îi fusese repartizată sala Victoria 174. Oamenilor le era mai greu să ajungă acolo, pentru că nu exista decât un mijloc de transport, un troleibuz care circula în direcţia aceea. Chiar şi aşa, sălile erau arhipline. Mergeam foarte des la spectacolele lui când avea fiul meu 5-6 ani. Fiul meu l-a adorat şi consideră şi acum că este exemplul masculin din viaţa lui. Când mergeam la spectacole, nu totdeauna găseam loc în sală, uneori stăteam pe trepte, alteori, stăteam în culise. Băiatul meu începuse să ştie spectacolul pe dinafară – în plus, în culise, îi plăcea să apese pe butoane când intra bunicul să cânte, ştia să tragă cortina. Apoi, când ajungea acasă, pe balcon, asta făcea: spunea tot spectacolul, şnur.

„Nu vreau să mă închin cu limba în gură“

Cum s-a raportat Puiu Călinescu la regimul comunist?

El n-a intrat în politică, dar au încercat să-l coopteze, să-l bage în partidul comunist. N-a acceptat. N-a fost membru de partid. A spus: „Când merg pe stradă şi trec pe la o biserică, eu vreau să mă închin cu mâna. Nu vreau să mă închin cu limba în gură“. Ştiţi, cei care erau membri de partid nu prea aveau voie să intre în biserică. El voia să vadă lumea că e creştin, că e credincios.

A avut probleme din cauză că nu a fost membru de partid?

A vrut şi el un apartament cu trei camere, la un moment dat, pentru că noi eram patru în casă. Voia să aibă o cameră de studiu, de repetiţie, dar nu s-a putut. N-a obţinut, dar asta nu l-a supărat. Bine, poate că nici el nu se exterioriza. Aşa era el. Chiar şi când eram noi supăraţi, făcea în aşa fel încât în secunda următoare uitai de toate necazurile. 

Dar în ce priveşte viaţa artistică, au fost repercusiuni?

N-aş putea spune, pentru că nu s-a plâns de chestia asta niciodată. Dar era cenzura. Filmau şi filmau degeaba. Asta recunoştea: era mai în largul lui pe scenă decât în film. De chestia asta mi-am dat seama şi eu. Pe scenă, avea spectactorii în faţă, iar pentru el, publicul şi aplauzele erau vitamine şi îl făceau să dea tot ce putea mai bun din el.

Talentatul domn Călinescu: „Uneori, îşi făcea singur afişele la teatru“

A cunoscut-o pe mama dumneavoastră în 1944. Cum s-au întâlnit?

Mama, Victoria Bărbulescu, era fată de patron de atelier, dintr-o familie de mic-burghezi, din înalta societate. Într-o zi, s-a dus împreună cu o prietenă la un spectacol. Prietenei acesteia îi plăcea de un actor din distribuţie. După ce s-a terminat spectacolul, i-a spus mamei: „Hai să mergem la ieşirea actorilor pentru că vreau să-l văd“. Bun, s-au dus, iar pe acolo, pe la actori, a ieşit şi tata. A fost dragoste la prima vedere. Nu ştiu, şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru altul, cert este că de acolo a pornit legătura lor. Părinţii ei, la început nu prea au fost de acord cu relaţia lor. Tatăl meu, săracul, era un băieţel din Griviţa, un puştan. Până la urmă, aşa a fost să fie. Pe urmă, bunicii mei au avut de suferit, pentru că le-au luat atelierul, cum s-a întâmplat cu naţionalizările din comunism. Bunicul a fost şi arestat, iar tatăl meu, prin forţele lui, a reuşit să-i ajute pe socri.

Când eraţi copil, de cine vă simţeaţi mai apropiată sau cu cine eraţi mai complice?

E, cu mama eram mai complice. Cu toate că tata era din domeniul artistic, totuşi era mai sever. Aveam nişte restricţii, cum ar fi: „La ora cutare să fii acasă“ sau „Nu e voie să te dai cu rimel“, când pe vremea aia era Rubinstein!, nu, „rimel după ce termini liceul“. Avea el nişte reguli. Ne-a dat o educaţie. Plus că ne-a învăţat respectul faţă de muncă. Mi se spune şi acum: „Cu tatăl tău semeni“. Mie îmi place ceea ce fac, îmi place să-mi las amprenta pe educaţia copiilor, dar eu consider că şi eu sunt un fel de actriţă. Mi-e bine, mi-e rău, am probleme, trebuie să fac faţă, din respect pentru copii şi pentru părinţii lor, care investesc în ei, cheltuiesc să-i trimită la şcoală. Dar noi, profesorii, ştiţi când primim aplauzele? Când, după 10-15 ani, mergem prin supermarket şi ne bate cineva pe umăr şi ne mulţumeşte pentru anii de şcoală.

Călineştii, la munte şi la mare

În adolescenţă, părinţii nu v-au îndrumat către lumea teatrului, a artei?

Nu, nu prea voiau să fim în domeniul acesta. Dar nici eu nu mi-am dorit, că nu aveam talent actoricesc. Mai mult desenam, pictam, mai o scenografie, dar nu am simţit nicio chemare către teatru. Eu am făcut Politehnica, tata era foarte mândru de fata lui care devine inginer.

Cum vă petreceaţi vacanţele în copilărie?

A, nu exista să nu mergem la mare, eu, cu mama şi sora mea. Tata nu prea avea voie la mare, pentru că a suferit o operaţie de rinichi, cândva înainte să mă nasc eu – eu sunt născută în ‘56. Considera că doctorul Burghelea ar fi fost tatăl lui de-al doilea, care i-a dat viaţă. Păi, era să moară, făcuse o infecţie. Dar a vrut să trăiască, că a zis deodată – le-a şi uimit pe asistente: „Daţi-mi să mănânc!“. A avut el această putere. Aşadar, el nu mergea la mare, dar cu el plecam la Buşteni. Stăteam vara câte două săptămâni, închiriam o căsuţă şi acolo se relaxa şi el.

Foto: Desen realizat de Puiu Călinescu pentru nepotul lui, Răzvan; Sursa: arhiva personală Carmen Călinescu

Ce obişnuia să facă în timpul liber? Citea, gătea, desena?

Scria foarte mult. Avea un scris de mână extraordinar de frumos. Pe urmă, şi-a luat o maşină de scris pentru scenete. După-amiaza, era programul de somn. Înainte de spectacol, dormea întotdeauna, pentru că începea spectacolul pe la 19.00-19.30, iar după, ştiţi cum fac actorii, pleacă şi ei în viaţa de noapte. Se duceau la restaurant. În rest, se ocupa de mine – diferenţa de vârstă între mine şi sora mea era de 11 ani, eu eram mai mică. Ţin minte că m-a învăţat să citesc ceasul, m-a învăţat să citesc după „Informaţia Bucureştiului“, mă punea să-i spun titlurile. În plus, avea un talent la desen extraordinar! Uneori, îşi făcea singur afişele la teatru. Realiza nişte caricaturi foarte bune. Câteodată, mă ajuta şi pe mine cu hărţile la geografie (râde). Îmi amintesc şi de Ajunul Crăciunului, când împodobeam bradul. Era superb. De obicei, de Sărbători pleca la spectacole, îl mai chemau şi de Revelion. Dar în Ajun, el era responsabilul cu împodobitul bradului. Ţin minte că pisa globurile care se spărgeau cu un an înainte şi apoi făcea tot felul de modele pe alte globuri, care erau întregi. Chestia asta mă fascina!

Cine erau prietenii lui? Cu cine-şi petrecea timpul? Era în găşti din acestea mondene, după modelul lui Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache?

Nu, el era prieten cu maşiniştii de la teatru, cu ei mai pleca la câte-o bere. Nu avea grupuri, îi plăcea să stea şi acasă să bea un şpriţ şi să joace table cu un vecin.

Unde locuiaţi, în ce cartier?

Locuiam în apropiere de Hanul lui Manuc, pe bulevardul I.C. Brătianu. Dar prin anii ‘80, de comun acord cu mama, a vrut să se mute la o doamnă, care-l însoţea peste tot, era şi partener la scenete. Mama era altfel de om, ei nu-i plăcea când se vorbea mai vulgar, era puţin mai retrasă. Aşadar, mama i-a zis: „Bun, vrei să ai o casă, cu grădină, cu curticică, cu pisici, cu câini, bine“, că lui îi plăceau foarte mult animalele. S-a mutat undeva pe lângă Sala Radio. N-au divorţat, au rămas prieteni, relaţiile dintre ei au fost bune până în ultimul moment, cu vorbit la telefon, cu asigurat hrană, bani. Îmi mai spunea mie: „Carmen, hai!, treci pe la mine să-ţi dau cotizaţia“.

De pe patul de spital: „Scoate-mă de aici, că duminică am spectacol“

Ce a făcut Puiu Călinescu la Revoluţie?

N-a ieşit în stradă, că avea 69 de ani, dar şi pe acolo, pe la Sala Radio, au fost împuşcături. Eu, cu fiul meu, eram la Predeal, nu ştiam ce va fi, n-am mai putut să ajungem în Bucureşti. Atunci a fost o chestie cu Horia Căciulescu, un actor cu care era confundat uneori tata. Era tot aşa, slăbuţ, numai că avea sprâncenele mai stufoase. Am înţeles că omul ăsta a fost împuşcat la Revoluţie şi mulţi au crezut că a fost tata împuşcat.

Cum a perceput schimbările din teatru imediat după Revoluţie, când erau mai ales probleme cu finanţările?

A fost o perioadă mai grea. Sala lui de la Teatrul „Constantin Tănase“, de la intersecţia Calea Victoriei cu bulevardul Dacia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost ambasada Germaniei, iar după război a revenit teatrului. După Revoluţie, a ajuns să fie Cazinou Victoria. Era mai interesant să fie sală de jocuri... Acum, am impresia că nu mai e nimic acolo, orişicât, cazinou nu mai e, s-a închis. El a mai avut, atunci, spectacole pe la Sala Palatului, mai pleca în provincie când îl solicitau organizatorii. Bănuiesc că a fost destul de trist că a trebuit să părăsească sala în care a jucat atâţia ani, dar nu a arătat-o niciodată.

În presa vremii, nu s-a vorbit prea mult despre moartea lui Puiu Călinescu. Au fost doar câteva articole scurte, care anunţau decesul şi, tradiţional, înşirau piesele şi filmele în care a jucat. Ce s-a întâmplat?

În vinerea în care s-a prăpădit, pe 16 mai 1997, dimineaţa, la 8.00, eram la spital. Îl internasem de joi seara la spitalul Floreasca. L-am găsit cu asistentele, care mi-au zis: „Doamnă, bine că aţi venit, ca să ne mai facem şi noi treaba“, că el le ţinea de vorbă. A început să plângă când m-a văzut: „Mă, Carmen, am visat că mor“. Eu l-am liniştit, că nu moare. El a insistat: „Măi, vorbeşte şi scoate-mă de aici!“. Dar îşi mai revenise faţă de joi, era pe perfuzii pentru o posibilă infecţie urinară. El: „Nu, că duminică am spectacol!“. Avea spectacolul „Logodnă la Palat“, cu Daniela Györfi. Eu, care ştiam că e în stare să se ducă şi pe targă pe scenă, l-am minţit şi i-am zis că s-a anulat spectacolul pentru că nu s-au vândut bilete. Apoi am plecat la şcoală, aveam ore. Îmi pare rău şi acum că m-am dus. La ora 17.00, am revenit la spital, cu supa, compotul, ce îi adusesem de mâncare. Când să intru în salon, o asistentă m-a oprit: „Nu mai intraţi, că a decedat“. Murise cu un sfert de oră înainte, la 16.45. Le spunea bancuri asistentelor când a intrat într-un stop cardio-respirator. Am simţit că-mi pică spitalul în cap atunci.

Ce s-a întâmplat cu depunerea sicriului la Teatrul „Constantin Tănase“? Spuneaţi într-un interviu că nu s-a putut depune, de ce?

Atunci, eu am ajuns acasă, nu ştiam încotro s-o apuc. Am zis să anunţ teatrul, aveam un telefon fix de la ei. Am anunţat că Puiu Călinescu a murit şi am întrebat dacă se poate depunde în foaier. Persoana care mi-a răspuns mi-a zis că nu se mai poate aşa ceva. Cu cine am vorbit la telefon nu ştiu, dar cred că a anunţat, pentru că a doua zi, când m-am dus să-l luăm de la morga spitalului, l-am găsit pe Nicu Constantin, săracul, care era acolo, zdrobit şi el de durere. Deci se aflase şi ar fi putut să mă contacteze dacă voiau să-l ducem la teatru. Dar n-a venit nimeni să spună nimic, aşa că l-am dus la capela Cimitirului Bellu.