Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Aseară, uvertura Leonore 3a fost interpretată excelent de o orchestră galvanizată de direcţia lui Christian Badea. De o atmosferă apăsătoare la început, din care razele de lumină ale trompetelor (plasate pe scările ce urcă din foaier spre Sala Mare) construiau o lume, dirijorul a echilibrat cu fineţe tot ce se întâmpla între aceste limite dramatice. Mare moment artistic, la capătul căruia, odată ce aplauzele se stingeau, te-ai fi aşteptat ca din culise să se audă tânguirea lui Florestan: Gott! Welch Dunkel hier! (Doamne! Ce întuneric e aici!).

Însă seara de la Ateneu a continuat cu Mozart şi cu prezenţa pe scenă a unui nume pe care lumea l-a uitat: Daniel Podlovschi. Un fost copil minune, apoi un mare violonist, de un talent la fel de mare precum cel al lui Ştefan Ruha, acum la o vârstă la care vioara pare ultima legătură cu viaţa, Podlovschi a început să cânte un concert de Mozart, al şaptelea, apocrif sau nu, dar care e rămas acolo, în memoria melomanului, rezonând mereu printre pârâiturile unui disc pentru gramofon al lui Yehudi Menuhin şi George Enescu.

Nu e locul unei cronici tehnice, ar fi nedreaptă pentru un violonist căruia istoria i-a refuzat o carieră la nivelul valorii sale. Fiul unui profesor de vioară care a pregătit multe talente în România (Christian Badea a fost elevul său), Daniel Podlovschi a fost bursier la Juilliard, recomandat de însuşi Isaac Stern, un loc în care a învăţat modestia marilor artişti, care ştiu că întotdeauna mai au de învăţat ceva, indiferent de vârstă. Şi a învăţat mereu de la cei mai mari: Dorothy DeLay, Itzak Perlamann...

Dacă, în 1932, George Enescu îi împrumuta propriile cadenze ale concertului de Mozart unui adolescent numit Yehudi Menuhin, susţinându-l apoi ca dirijor cu delicateţea unui părinte care-şi învaţă copilul să meargă, aseară am asistat la un gest de mare generozitate a dirijorului Christian Badea, coborând în mod voit sunetul unei orchestre de cameră la un nivel sonor atât de scăzut, încât vioara lui Podlovschi să fie toată în lumina reflectoarelor. Sigur, agilitatea nu mai e acolo, nici nu mai are cum, şi uneori experienţa audiţiei a fost dureroasă, căci fragilitatea era prezentă, din plin, dar în multe momente a răzbătut şi marele solist de altădată, în special în ceea ce priveşte adevărata artă a viorii: intonaţia, muzicală şi delicată, poetică. Un encorede Bach, străbătut de slăbiciuni, dar şi de filosofia eternităţii, au încheiat ceea ce ar putea fi ultima apariţie a marelui violonist la Ateneul Român.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.