Plimbare prin oraşul vechi şi nou

„Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti” a fost lansat recent de Editura Meronia. Specializată în lucrări de referinţă, editura oferă la intervale regulate dicţionare şi cărţi de istoria civilizaţiilor.

Preocuparea pentru zestrea arhitectonică a Capitalei pare să fie din ce în ce mai frecventă. De cele mai multe ori, ea se manifestă prin proteste faţă de demolarea unor zone ale oraşului, ale căror structură şi atmosferă conferă continuitate istoriei locului.

De această dată, volumul semnat de Valentina şi Angela Bilcea propune un itinerar istoric al arhitecturii bucureştene. Dicţionarul debutează cu o cronologie a Bucureştiului, de la data primei menţionări documentare (20 septembrie 1459) până în 2009, la sărbătorirea a 550 de ani de existenţă a urbei.

Instituţii publice şi ctitori de biserici

Plasate în ordine alfabetică, monumentele şi clădirile reprezentative sunt prezentate, dincolo de datele topologice, cu un scurt istoric, de la data apariţiei până astăzi, cu descrierea detaliată a structurii  şi a decoraţiei exterioare şi interioare. Datele cele mai demne de interes sunt cele privind arhitecţii care le-au construit, autorii picturilor interioare, atunci când este cazul, ca la Academia de Ştiinţe Economice, de exemplu, la care este descrisă fresca Ceciliei Cuţescu-Storck. Cititorii pot afla numele succesive sub care au fost cunoscute unele clădiri. 

În dicţionarul Valentinei şi Angelei Belcea, Academia României se înfrăţeşte cu Palatul Cantacuzino, devenit Muzeul Enescu, Muzeul de Istorie Naturală ridicat prin grija lui Grigore Antipa stă alături Muzeul de la Şosea, cum a fost numit la ridicarea lui de către arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, devenit, contrar destinaţiei iniţiale stabilite de către Alexandru Tzigara-Samurcaş, muzeu al Partidului Comunist şi redat scopurilor iniţiale sub numele de Muzeul Ţăranului Român.

Biserica Kretzulescu

Bisericile vechi ale oraşului sunt prezentate cu istoria lor şi, uneori, a ctitorilor prin dărnicia cărora au fost ridicate, ca în cazul Bisericii Kreţulescu, de exemplu, iar Fundaţia Universitară Carol I îşi confruntă povestea cu aceea a Hotelului Union.

Casele vestite ale oraşului

Edificii, străzi, bulevarde, fântâni care au strâns odată în jurul lor preocupările şi aspiraţiile unor generaţii succesive ale oraşului construiesc istoria Bucureştiului-Micul Paris. Autoarele folosesc, evident, sursele istorice pentru a reda ochiului clădiri dispărute, cum ar fi Hipodromul şi a cunoaşterii poveştii Caselor sau vechilor Hanuri. Case devenite muzee, ca acelea ale inginerului Dumitru Minovici sau a armeanului Melic.

Cine îşi mai aminteşte, fără ajutorul acestei cărţi că au existat în Bucureşti clădiri de referinţă purtând numele posesorilor lor, cum ar fi Casa Lenş-Vernescu, actualul Casino Victoria, Casa Manu, a Cleopatrei Trubeţkoi, a Miţei Biciclista sau a familiei Monteoru?

Mai mult decât un dicţionar, acest volum este o trecere în revistă, fie şi succintă, în limitele caracterului publicaţiei, a ascendenţei şi descendenţelor temporare ale oraşului. Este, în subsidiar, un instrument util pentru sociologi, pentru istorici şi pentru istoricii de artă. Şi mai este o utilă, o obligatorie secvenţă de memorie pe care ar trebui să o aibă orice locuitor al Capitalei.

La 70 de ani după Nicolae Iorga

Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti este însă, în primul rând, o publicaţie ştiinţifică, prevăzută cu instrumente de lucru specifice. Un glosar de termeni explică denumirile tehnice din domeniul arhitecturii, iar pentru cei dornici să studieze domeniul există o bogată bibliografie cu lucrări editate din secolul al XIX-lea până astăzi.

Apariţia acestei lucrări este prefaţată de acad. Răzvan Theodorescu, iar autoarele ei îşi argumentează demersul pornind de la un citat din „Istoria Bucureştilor" a lui Nicolae Iorga, a cărui actualitate nu poate fi contestată. „Trăim într-un  oraş pe care nu-l înţelegem şi de aceea nu-l ştim îngriji şi-l îndepărtăm adesea de linii de desvoltare care ar fi trebuit să rămână întotdeauna străine, stricându-i astfel, prin adaosurile şi prefacerile noastre de acum, acel caracter care, în ciuda multor lipsuri şi neglijenţe, îl făceau totuşi simpatic odinioară străinilor care ne vizitau", scria, în 1939, celebrul istoric. Cu toate amendamentele aduse de epoca globalizării, afirmaţia este valabilă de multe ori şi astăzi.