Pianistul Nicolae Licareţ: „În comunism, violoniştii cântau la Ateneu cu mănuşi cu degetele tăiate“

Pianistul Nicolae Licareţ: „În comunism, violoniştii cântau
la Ateneu cu mănuşi cu degetele tăiate“

Nicolae Licareţ, în biroul său de director artistic de la Filarmonica "George Enescu", Ateneul Român     FOTO: Eduard Enea

Directorul artistic al Filarmonicii „George Enescu“, Nicolae Licareţ, povesteşte întâmplări cu marii dirijori pe care i-a întâlnit pe scena Ateneului, de la George Georgescu la Sergiu Celibidache, şi despre cum s-a identificat el cu spiritul Ateneului, în aproape o jumătate de secol de când slujeşte această instituţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Melomanii îl consideră pe Nicolae Licareţ (71 de ani) o eminenţă cenuşie. La  concertele de la Ateneu, îl poţi vedea impecabil îmbrăcat, într-un costum gri,  într-o lojă de pe aripa stângă a Sălii Mari.  În 2015, Nicolae Licareţ împlineşte 47 de ani de când şi-a legat destinul de Filarmonica „George Enescu“ şi de Ateneul Român: în 1968 a devenit membru al Filarmonicii din Bucureşti, al cărei director artistic a fost numit de la 1 ianuarie 1991. Critica de specialitate a apreciat arta lui Nicolae Licareţ, caracterizându-l ca „un mare pianist şi muzician“, „partener ideal“, „un virtuoz al clavecinului“, „pianist strălucitor, cu o cultură a sunetului şi discreţie dinamică“, „un artist de excepţie al Barocului“, „un mare colorist al orgii“.  Ca solist, muzician de cameră, acompaniator, membru fondator al cvintetului Concertino, actualmente membru al cunoscutului trio Pro Arte (ansamblul cameral oficial al Filarmonicii „George Enescu“), Nicolae Licareţ a concertat în cele mai importante săli din Europa, America şi Australia.  Repertoriul său vast, cuprinzând lucrări esenţiale de la muzica Renaşterii şi Barocului până la cea contemporană universală şi românească, conţine şi numeroase lucrări pentru cele trei claviaturi de pian, clavecin şi orgă pe care artistul le stăpâneşte.

„Weekend Adevărul“: Care e prima amintire legată de Ateneu?

Nicolae Licareţ: Am frecventat Filarmonica de copil. Tata avea abonament la Ateneu. Aveam locul 58, în partea stângă. Păstrez o amintire minunată unor oameni care mă făceau fericit ascultându-i. Eram în clasa a şaptea. Mi-amintesc de un concert susţinut aici de Monique de La Bruchollerie, o pianistă franceză foarte iubită aici, concert dirijat de George Georgescu. Am ascultat Concertul nr. 2 de Rahmaninov, îl ţin minte şi acum. Îmi amintesc că, la un moment dat, la sfârşitul concertului, toată lumea s-a ridicat în picioare. Mi-a plăcut foarte mult, mi-au plăcut clădirea, sala, aerul de aici.

Îi ştiaţi pe muzicieni?

În cartier cu mine locuiau foarte mulţi filarmonişti, i-am depistat cu timpul. Locuiam spre Piaţa Muncii, devenită acum zona Alba Iulia. Mergeam cu tramvaiul 19 sau, apoi, autobuzul 34. Mă întâlneam des în maşini cu muzicienii de la Ateneu, ei mergeau la repetiţiii, eu mergeam la şcoală. Îl aveam vecin pe unul dintre concert maeştri, George Nicolescu. De câte ori treceam pe lângă casa lui îl auzeam cântând la vioară. Mă opream, „ce frumos cântă omul acesta“, îmi ziceam. Odată, când stăteam la poartă să-l ascult, m-a întrebat: „De ce nu intri? Vrei să cântăm ceva“. Am cântat împreună romanţa nr. 2 în F Major de Beethoven, a fost o onoare pentru mine. Pe aceşti colegi de cartier îi aşteptam la ieşirea de la concert. Mă împrietenisem cu Ilarion Ionescu-Galaţi, cu Ionel Dumitru, celebrul tubist, cu domnul Lepădatu, primul timpanist. Era o plăcere. După concert, ei îl comentau, auzeam din gura lor ce se întâmplase pe scenă, povesteau întâmplări - că s-a cântat prea tare sau că maestrul a bătut măsura invers. Era o atmosferă extraordinară în autobuz. Am copilărit aşadar pe aici, am iubit foarte mult orchestra şi instituţia asta.

Cum vi-l amintiţi pe dirijorul George Georgescu?

Instrumentiştii îl iubeau pe maestrul Georgescu cu un ataşament total, îl apreciau şi uman, şi profesional. Mă duceam să-i spun succes înainte de concerte. Îmi spunea: „Iar ai venit? Îţi pierzi vremea pe aici în loc să te duci după fete...“. Îi spuneam că am venit pentru că îl iubesc şi iubesc muzica. Mi-aduc aminte de nişte lucrări de Richard Strauss dirijate extraordinar de el:  „Don Quijote“, „O viaţă de erou“ sau simfoniile de Brahms. Mergeam înainte de concert şi-l găseam lustruindu-şi pantofii, îl urmăream când intra în scenă.

„Când ai să intri şi tu în scenă, să îl rogi pe Dumnezeu să te ajute! Nu poţi să faci cruce că te văd comuniştii ăştia, însă să faci cruce cu limba. Aşa fac eu“, îmi spunea George Georgescu. Nu am cum să uit asta.

Părinţii dumnevoastră erau melomani?

Părinţii mi-au insuflat dragostea pentru Filarmonică, aducându-mă la concerte. La noi acasă „Simfonia nr. 9“ de Beethoven era înregistrată pe nouă discuri, LP-uri. Oboseam până schimbam LP-urile. Părinţii mei erau contabili, însă tata era meloman înrăit,  asculta toate concertele ce se transmiteau la radio. Nişte prieteni s-au mutat şi nu mai aveau unde să pună pianina, care a ajuns într-un garaj. De acolo, ai mei au adus-o acasă. Aşa am ajuns eu să am pianină, să mă joc la pianină.  „Copilul ăsta nu se joacă ca orice copil la pian. Copilul ăsta nu troncăne la pian, ci face melodii“, au zis o dată nişte oaspeţi. După această întâmplare, părinţii m-au dat la profesoara Natalia Iacobescu să iau lecţii de pian. La un moment dat, tatăl meu a fost arestat fără motiv, nu mai aveam bani să plătim profesoara, însă ea nu a fost de acord să oprim lecţiile, a zis că vine să-mi dea lecţii gratuit. Am vrut să dau la Liceul de Muzică, mama şi-a dat seama că am talent, însă ea voia să mă facă doctor şi nu a abandonat niciodată ideea asta.

„Mama voia să mă fac medic“

Cum aţi convins-o pe mama dumneavoastră că vreţi să studiaţi muzica?

Cum s-o conving? Eu mă pregăteam la Conservator şi ea mi-a luat meditatori la fizică, chimie ca să dau la Medicină. Examenul de la Conservator a fost înaintea celui de la Medicină. Tata nu a intervenit niciodată. „Dacă nu intri la Conservator, imediat treci la Medicină“, asta a fost convenţia cu părinţii mei. Am intrat cu 10 la Conservator, aşadar toată pregătirea la Medicină s-a dus pe apa sâmbetei. Nu a fost nicio tradiţie muzicală în familia mea, am fost singurul copil care a făcut muzică. Talentul e de la Dumnezeu.

Aţi făcut Liceul de muzică nr. 2 din Bucureşti, la clasa profesoarei Maria Buzelan, urmând în paralel şi cursurile Liceului „Matei Basarab“. Cum a fost să urmaţi în paralel cursurile la două licee?

Nu mi-a fost uşor,  profesorii de la „Matei Bararab“ nu erau foarte încântaţi că eu „mă împărţeam“ între două şcoli. Îmi rămânea foarte puţin timp liber. Exigenţele în ambele părţi erau maxime, nu aveam timp nici să respir. Liceul de muzică nr. 2 este actualul „George Enescu“. 

Cum aţi ajuns să studiaţi clavecinul?

Lecţiile de clavecin le-am început la un curs de vară de la Bruges, un oraş încîntător. Am întâlnit o profesoară celebră, Isolde Ahlgrimm, care a avut bunăvoinţa să-mi acorde foarte mult din timpul acelor zile de masterat. Concursul de clavecin de la Bruges a avut aproape 100 de concurenţi. Fiecare concurent a avut posibilitatea să-şi aleagă tipul de instrument la care cântă. Din 92 de concurenţi unul singur, a ales clavecinul Neupert, ceilalţi concurenţi au ales clavecinul flamand. Această profesoară, cu care am făcut lecţii, era preşedinta comisiei. Scurt pe doi, ea a vrut să ştie de ce am ales clavecinul Neupert (cu pedale), eram singurul concurent care îl alesesem pe acesta. Eu mă pregătisem înainte la clavecinul Filarmonicii care era tot un Neupert, i-am spus asta. „Dacă sunteţi de acord, eu sunt gata să vă acord nişte lecţii suplimentare“, mi-a răspuns preşedinta comisiei. Am rămas cu gura căscată. Am avut parte de cinci lecţii cu ea care au echivalat cu ani de studiu, au fost cu adevărat dense şi importante. Asta se întâmpla în 1968, aveam 25 de ani.

Stăpân pe trei claviaturi

Cum aţi descoperit orga?

La orgă, am cochetat cu regretatul organist părintele Iosif Gerstenengst de la Catedrala Sfântul Iosif. De orgă m-am ocupat serios, abia când am fost angajat aici, la Ateneu. Am fost atras să pătrund  în tainele orgii, aducea noutăţi faţă de pian. M-am implicat, m-a pasionat, am descoperit alte timbre, fantezia putea să înflorească. Puteai să auzi orchestral, registrul orgii imită anumite instrumente din orchestră, are o bogăţie, o varietate mai mare timbrală.

Între orgă, pian şi clavecin ce aţi alege totuşi?

Satisfacţiile sunt separate pentru fiecare dintre aceste claviaturi, clavecinul are precizia lui -  o literatură foarte bogată şi valoroasă. De pian, ce să mai vorbim? În afară de această acomodare cu trei claviaturi diferite, orga şi clavecinul sunt instrumentele care au un sunet definit, mecanic, în timp ce la pianul îţi pui sufletul, creezi sunetul pe care îl doreşti, poţi să-l modelezi. La orgă poţi să modelezi un timbru cu altul.  Am încercat să le îmbin pe toate, puţini fac concertistică, solistică la aceste trei instrumente. De obicei, te specializezi: pianistul e pianist, clavecinistul e clavecinist. Am încercat să le îmbin, dar trecerea de la o claviatură la alta este dificilă. 

Cât de mult repetaţi pentru un concert?

Pe vremea când nu eram director, studiam toată ziua. De când am devenit director, studiez numai seara, noaptea, fie acasă, fie aici, la Ateneu. Acasă am posibilitatea să nu deranjez vecinii. Din fericire, aceştia sunt înţelegători, pentru că sunt melomani. Casă e bine construită, însă e o bătaie pe pian între mine şi fiul-meu, Andrei. A câştigat el, bineînţeles. Andrei ar fi putut să nu moştenească talentul meu muzical. Eu eram hotărât să nu-l dau la muzică.

De ce?

Mi-am dat seama ce grea meserie este, ce luptă este, ce „mâncătorie“ este. Datele lui Andrei erau însă aşa evidente, talentul lui atât de conturat, încât mi-a fost teama ca mai târziu să nu-mi pară rău.  De mic, de-abia aştepta să pună mâna pe pian.  Am văzut progresele lui Andrei, l-am urmărit de la vârsta şase ani.  Vedeam ce deschis e, ce rapid intuieşte, am zis să-mi încalc hotărârea, că altfel o să-mi pară rău mai târziu. Andrei este un pasionat al pianului. Nu am greşit. Câteodată talentul se moşteneşte când ai de unde, eu l-am avut de la Dumnezeu. Am rămas conscevent ideii că poţi să te instruieşti foarte bine în România, e şi cazul meu: le-am avut profesoare pe pe Maria Buzelan, Muza Ciomac, Cella Delavrancea şi Florica Musicescu. Nici Andrei nu vrea să plece din România, vrea să rămână aici, deşi are o prietenă americancă. oi, Joi, 26 martie, şi vineri, 27 martie, de ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Misha Katz, îl va avea solist pe Andrei Licareţ, la Concertul nr. 24pentru pian şi orchestră în do minor , KV 49, de Wolfgang Amadeus Mozart.                                   

Aveţi emoţii când sunteţi pe scenă alături de Andrei?

Pe scenă nu sunt alături de el de cele mai multe ori, sunt în sală ca spectator şi-l ascult. Vom cânta împreună în iunie la două piane în stagiunea asta. Nu intervine paternitatea nicio clipă în relaţia noastră artistică. E o colaborare normală, emoţia e însă mai mare când cântă el decât atunci când sunt eu pe scenă. Pe 11 şi pe 12 iunie, vom cânta împreună la Ateneu Concertul pentru două piane şi orchestră în mi major de Felix Mendelssohn Bartholdy, alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Horia Andreescu.


Şugubeaţa Cella Delavrancea
 

Cum v-o amintiţi pe Cella Delavrancea?

Am lucrat foarte puţin cu ea, am lucrat înainte de Muza Ciomac şi, apoi, cu domnişoara Florica Musicescu. Mi-amintesc însă că Cella Delavrancea avea o căldură şi o sinceritate extraordinare, avea un dar aparte de a-ţi explica ce vrea de la tine. Îşi transpunea ideile foarte plastic, te făcea să înţelegi ce vrea, folosind un vocabular elegant şi elevat, cu o ironie fină, fără să te jignească: „Aicea cânţi ca George Gershwin, foarte bine îţi iese, însă la final trebuie să fie puţin mai repede, să bei puţin suc de morcovi“.  Aveam două ore săptămânale cu ea, era o plăcere. Eu făcând liceul normal, am intrat la liceul de muzică, în clasa a opta. Aveam de luptat însă cu colegi care erau de 8 ani la liceul de muzică. Am studiat foarte mult, la limita fiziologică ca să pot face repertoriul, să nu se cunoască vreo diferenţă între mine şi ei.

La ce modele v-aţi raportat?

Întotdeauna pianiştii au modele. Pe Dinu Lipatti nu l-am văzut nicoodată, însă l-am ascultat tot timpul. Am mai avut un model german: pianistul Walter Gieseking. Un alt model pe care l-am ascultat pe viu şi mi-a rămas în suflet a fost Arthur Rubinstein.  Mi-aduc aminte de un recital al pianistului de la Sala Palatului din 1961. Domnişoara Musicescu ne-a luat bilete tuturor studenţilor şi s-a nimerit ca locul meu să fie lângă dânsa. Rubinstein avea un recital Chopin, după primul scherzo, au urmat două studii şi o nocturnă.

Mi s-a tăiat răsuflarea după primele sunete. „Asişti la un moment istoric“, mi-a spus domnişoara Musicescu. Un alt idol a fost Sviatoslav Richter. Era complet necunoscut când a venit prima oară la Ateneu. M-a „luat cu el“ de la primele sunete ale Sonatei in la major de Schubert.  La următorul său recital, Beethoven, peste un an, susţinut în Bucureşti, a venit poliţia călare ca să poată ţine lumea. A fost de neuitat.

Ce alte episoade deosebite cu muzicieni vă vin în minte?

Legat de Richter, îmi povesteşte portarul de la Filarmonică în dimineaţa de după recital: „Domnule, a cântat aseară, aici, un pianist mare, rus. A plecat după concert, dar la 12 noaptea a apărut din nou aici – eu m-am gândit că a uitat ceva. Îmi cere cheia de la salonul oficial, se duce acolo şi stă, stă, stă. Ştiţi la cât a plecat? La 4 jumate dimineata. Ştiţi ce-a făcut, maestre? A cântat la pian“. Mă întâlnesc mai târziu cu Richter şi, după ce îl felicit îi spun: „Iertaţi-mă că vă întreb: Ce-aţi cântat, ce-aţi făcut astă-noapte în Ateneu, după concert, până dimineaţa?“.  „Am reparat ce nu mi-a ieşit, ce am considerat că nu a fost bine. Nu am avut stare după concert. Acasă nu pot face aşa ceva la patru dimineaţa, aşa că mă duc în pivniţă şi sparg lemne ca să-mi elimin puterea fizică“, mi-a spus el râzând. Asta înseamnă să ai o putere extraordinară, mentală şi fizică. Am rămas trăsnit pur şi simplu: el venise în miez de noapte să repare „greşelile“ unui concert unde fusese ovaţionat...

Cum era publicul meloman în perioada comunistă? Se umplea Sala Mare a Ateneului?

În perioada respectivă publicul a fost alături de noi tot timpul, sala era arhiplină, oamenii erau îmbrăcaţi cu căciuli, cu paltoane, cu mănuşi, dar nu se clinteau de pe scaune. Erau un exemplu de solidaritate cu artiştii şi de pasiune pentru muzică. Violoniştii purtau mănuşi cu degetele tăiate ca să poată să cânta la patru grade, temperatura din sală.

Să stai două ore să cânţi într-o sală îngheţată nu era uşor. Şi câte şi mai câte  nu s-au întâmplat în acea perioadă în Ateneu! Marea frescă a scăpat nedistrusă pentru că a fost acoperită cu un pluş roşu, ca şi scaunele. Din fericire, nu a fost ştearsă, deşi se vehicula ideea că se va picta altceva peste ea din „Epoca de Aur”.În perioada comunistă publicul a fost alături de noi tot timpul, sala era arhiplină, oamenii erau îmbrăcaţi cu căciuli, cu paltoane, cu mănuşi, dar nu se clinteau de pe scaune.


Mi-amintesc însă că Cella Dellavrancea avea o căldură şi o sinceritate extraordinare, avea un dar aparte de a-ţi explica ce vrea de la tine. Beethoven, în aură deasupra Ateneului


Aura lui Beethoven deasupra Ateneului

Cum poate un muzician să atingă momente de graţie, cum poate un interpret să se identifice şi să transpună muzica compozitorului?

E greu de explicat, eu zic că depinde şi de personalitatea artistului, şi de forţa lui de atracţie, şi de comunicare. Într-adevăr, sunt momente de graţie absolut unice, tot actul acesta este irepetabil. Concetrarea şi comunicarea în spaţiu sunt decisive. Cum te poate convinge, cum te poate atrage un artist cu sunetele pe care le scoate, să te captiveze, să fii pe o singură lungime de undă cu el? Sunt lucruri care se explică mai greu. Este clar că, în timpul actului interpretativ, prin concentrare şi contopire cu textul muzical al compozitorului, se transmit în eter nişte unde, un fluid care ajunge şi la ascultător.  O dată, un cunoscut de profesie arhitect, după recitalul Beethoven susţinut de Richter,  mi-a spus când l-am întîlnit în oraş a doua zi: „Aseară ai fost la Ateneu? Ce concert a fost?“. „A fost recitalul unui pianist rus, Richter“, îi răspund eu. „Am trecut şi eu pe la ora 20.00, pe acolo. Era o aură deasupra Ateneului“, zice el. „Ce să înţeleg eu?“, întreb. „Să înţelegi că a fost spiritul lui Beethoven acolo“, mi-a răspuns el. Probabil că această capacitate de concentrare este un magnetism care se propagă în alte zone. Anumiţi oameni văd această aură. Ceva se întâmplă când există o comunicare şi o concentrare maxime, când forţa sunetelor celui care interpretează este atât de mare că se apropie de forţa celui care le-a creat...

Ateneul are o acustică deosebită, acest spaţiu a fost comparat cu un templu...

Da, Ateneul este un spaţiu propice să adune aceste energii. Mi-am pus şi eu problema de multe ori despre cum absoarbe publicul toată această energie de pe scenă. Unii sunt mai puţini receptivi, foarte mulţi din sală absorb însă această energie, asta e foarte important pentru starea interpretului. Uneori, pe scenă, parcă eşti căzut în transă, eşti rupt de realitate, eşti numai tu cu Mozart şi cu Beethoven acolo, totuşi încerci să transmiţi mai departe această stare. Tu ca interpret eşti dedicat sunetului total, sunetul ăsta are povestea lui, tu îl auzi în urechea ta internă, îl auzi înainte de a-l produce. Asta înseamnă să studiezi, să produci un sunet pe care îl ai deja în imagine. E ca un tablou pe care vrei să-l faci, ştii de dinainte cum va arăta şi cauţi să ajungi la imaginea acestuia. Asta e şi cu studiul: în afară de mecanică este încercarea ta de a suprapune imaginea sonoră pe care o doreşti peste cea pe care o realizezi. Energia publicului este un flux care vine din sală peste tine, foarte uşor te adaptezi, cânţi pentru ei, ceea ce faci îi dedici publicului, vrei să-i convingi, vrei să le placă. Altfel, te-ar dărâma energia care vine către tine din partea  lor.

  Cum aţi defini beţia artistică, la propriu şi la figurat?

Mi-amintesc de concertul violonistului polonez Henryk Schering. În programul lui figura Concertul brandenburgic de Bach, pentru vioară, flaut, clavecin. Am participat ca interpret. Partitura era foarte stufoasă. A început repetiţia. Schering, după două sticle de vin roşu băute la masa de prânz, cânta ca un Dumnezeu. Eu dacă aş fi băut jumătate de sticlă, nu aş mai fi fost în stare de nimic. Sunt oameni cărora le face bine alcoolul: emoţiile distructive dispar, o anumită cantitate de alcool îi relaxează şi îi repune într-o stare normală. 

Ceva se întâmplă când există o comunicare şi o concentrare maxime, când forţa sunetelor celui care interpretează este atât de mare că se apropie de forţa celui care le-a creat...

Ceauşescu despre Celibidache: „Nu avem nevoie de un transfug“


Observ printre fotografiile din biroul dumneavoastră una cu Sergiu Celibidache. Care e istoria ei?

Istoria cu fotografiile cu Celibidache este specială. Fotografia asta am primit-o cadou de la Filarmonica din München, unde Celibidache era director şi unde bibliotecarul era român. Am văzut acolo această poză, avea mărimea unui lambriu, dădea o impresie colosală. Mi-a plăcut atât de mult, am primit una de dimensiune mai mică. Toată lumea voia să facă poze cu Celibidache. În orchestră erau peste 100 de persoane. Efervescenţa era teribilă: toată lumea era înnebunită că vine Celibidache, ne întreabam cu ce mergem la aeroport să-l aşteptăm, cu flori, fără flori. Fiecare studia pe brânci, recunosc, în frunte cu mine – atât de emoţionaţi eram că vom concerta alături de el. În legătură cu fotografiile l-am rugat pe Boris Boicu, contrabasistul, să să facă o fotografie tip pe un carton. „Voi veţi primi cartonul cu poza, sunteţi obligaţi să scrieţi cu creionul sus în dreapta numele şi prenumele“, ne-a spus Celibidache. Am scris numele, le-am trimis la hotelul unde el stătea. A doua zi a venit Celibidache cu maldărul de poze sub braţ. Mie mi-a scris pe fotografie: „Prietenul meu Nicuşor Licareţ, cu drag, Sergiu Celibidache“. I-am mulţumit. „Am stat toată noaptea să scriu“, a râs el.


Cum era Celibidache ca om? Era atât de sever, pe cât spune legenda?

Celi, cum îi spuneam noi, era foarte drăguţ, foarte cald şi apropiat, voia să facă numai bine. Eram foarte apropiaţi, i-am fost şi şofer la un moment dat, voia să meargă colo-colo. „Nicule, mă duci tu unde am nevoie?“. „Sigur, cu drag“, îi răspundeam. Celibidache e unul dintre marile trenuri pe care Filarmonica asta le-a pierdut. În 1978 când a venit prima dată aici, i-a plăcut de orchestra asta enorm, a vrut să devină dirijorul ei permanent, a vrut să-i cumpere instrumente, a vrut să facă din ea o orchestră de talie internaţională.  În acelaşi an, de la Cabinetul Ceauşescu a venit răspunsul: „Nu avem nevoie de un transfug. Putem să  cumpărăm şi noi instrumente, orchestra e bună oricum“. Aşa l-am pierdut noi pe Celibidache....


Ce regim de lucru impunea Sergiu Celibidache?

În 78, 79, fiecare program era repetat de patru ori, dar necesita 8-10 repetiţii. Era frumos, dar foarte solicitant. Ce bea el în pauze? Bragă. La repetiţii, fiecare învaţa ceva nou. Celibidache s-a oferit ca după amiezele să facă cursuri de fenomenologie. Îţi explica ce e cu sunetul, iar la sfârşit auditoriul punea întrebări. Mi-aduc aminte că maestrul IonVoicu, pe atunci directorul Filarmonicii,  l-a omagiat, după primul său concert de la Ateneu, cu un banchet jos, în holul Ateneului. Voicu l-a chemat pe Toni Iordache la ţambal, alături de Efta Botoca la vioară şi Marin Chisăr la fluier şi caval. I-au cântat populare până la miez de noapte, l-au făcut praf pe Celi. Nu pot să uit cât de fascinat a fost el de tehnica extraordinară a acestor rapsozi.

"La mine lucrurile se întrepătrund: sunt şi artist, şi manager"

Cum vă petreceţi timpul în acest birou de aproape un sfert de veac?


Da, în biroul acesta, se fac 25 de ani de când locuiesc. În clădirea Ateneului, locuiesc de 47 de ani, am intrat în 1968 în Filarmonică. S-au mai făcut modificări, îmbunătăţiri între timp. Biroul, canapelele au fost recondiţionate la un moment dat. Reconstrucţia şi modernizarea întregii clădiri a Ateneului a durat din 1993 până în 2001. Trece timpul... N-o să găsiţi aici, la mine, o oază de ordine. E o dezordine ordonată, dacă eu caut o hârtie, o găsesc imediat. E curios acest fapt ...(râde).  Mai fac şi pauze de hârtii, studiez partiturile.


Pianul stă la loc de cinste în biroul dumneavoastră..

De pian, nu mă despart. Ca strictă necesitate, camerele de luat vederi din Sala Mare sunt spionul meu pentru tot ce se întâmplă pe scenă. Nu pot să mă duc la toate repetiţiile, dar le ascult de aici. E bine să simţi pulsul a ceea ce se întâmplă. Nimeni nu e luat prin surprindere.

Ce simţiţi că sunteţi mai mult: artist sau manager?

Pentru mine, Filarmonica a fost şi este o pasiune. A fost şi a rămas viaţa mea. Poate familia a trecut pe locul al doilea, până s-a născut fiul meu, Andrei. Toată lumea mă întreabă cum pot să le fac pe toate: „Cum poţi să şi cânţi, să şi studiezi, să şi conduci, să faci şi hârtii?“. Dacă îţi face plăcere, nu ţi se pare greu. Dacă există plăcere şi, evident, timpul necesar, se pot îmbina. Te odihneşti dintr-una într-alta. Lucrurile se întrepătrund. Managementul e legat de muzică, chiar dacă eu studiez sau mă pregătesc pentru un concert între timp. Nu e un alt domeniu. E şi o plăcere să întâlneşti oameni din domeniu, artişti de prestigiu.

 


Reuşiţi să aduceţi la Ateneu toate numele sonore pe care le doriţi?

Dacă sunt bani, poţi să îi aduci pe scena Ateneului, dacă nu sunt bani, nu poţi să-i aduci întotdeauna pe cei pe care îi doreşti. La nivelul primei instituţii muzicale a ţării, ar trebui să mai existe mai mulţi bani, pentru ca publicul Ateneului să se bucure de vârfurile artistice din toată lumea. Asta se întâmpla în perioada interbelică. Muzicologul Viorel Cosma a editat „Cartea de aur a Filarmonicii“, care cuprinde autografe de la marii artişti care au păşit pe scena Ateneului. Numele erau toate copleşitoare. În perioada de întâlnire cu artiştii ruşi,  care ţinea de schimburile culturale din vremea respectivă, au cântat pe scena Ateneului nume uriaşe, printre care violonistul David Oistrach, pianistul Sviatoslav Richter, violoncelistul Mstislav Rostropovich.

Sunteţi mulţumit de nivelul artiştilor şi soliştilor invitaţi în această perioadă?

Astăzi putem aduce artişti de un nivel acceptabil, mediu spre bun. Nu sunt întotdeauna ceea ce trebuie din toate punctele de vedere. Să aducem nume foarte mari pe scena Ateneului ar fi important şi pentru public - ca să aibă satisfacţia pe care o are din doi ani în doi ani la Festivalul „George Enescu“-, şi pentru membrii Filarmonicii „George Enescu“. Aceştia au nevoie să fie alături de aceşti artişti de talie mondială, au ce învăţa de la asemenea pedagogi. Astfel, s-ar întrepătrunde lucrurile în mod fericit. Artiştii Filarmonicii au ce să înveţe de la marile personalităţi dirijorale ale Europei şi ale lumii. 

Din păcate, nu sunt bani. Din păcate, mă fac mai greu înţeles de colegii mei din străinătate când îi invit. Invitaţia este întotdeauana acceptată cu plăcere, 90% dintre ei au auzit de Filarmonica din Bucureşti, de Ateneul Român, dar  relaţia cu muzicienii prestigioşi trece prin agenţia de impresariat care doreşte în mod firesc să păstreze un standard financiar ridicat pentru fiecărui artist pe care îl reprezintă.  Când artistul cedează şi vine să cânte pe o sumă modică, acest lucru se află repede şi nu se mai pot obţine în altă parte onorariile pe care aceşti artişti le doresc pentru circuitele internaţionale. Multe invitaţii eşuează, multe relaţii nu se concretizează. Sunt experienţe şi experienţe. 

Unora le place România, unii vor să vină să dirijeze anumite lucrări.  Întotdeauna pentru dirijorii şi soliştii pe care îi invit pornesc de la un standard cât se poate de ridicat, privind onorariile, după posibilităţile noastre, de multe ori neacceptate. Astfel, nu pot decât să „înghit” răspunsuri de genul: „Maestre, mulţumim de invitaţie, însă cred că la onorariul propus aţi uitat să puneţi un zero. Sau, „poate nu ştiţi cine sunt eu. Vă trimit CV-ul meu ca să-l citiţi şi să vedeţi cine sunt, cu cine concertez, pe ce scene din lume, cu ce orchestre“. Ca şi când eu nu aş şti, i-aş invita din ceruri... Eu le fac propuneri financiare în limita posibilităţilor, în speranţa că vor face un rabat. Da, le cer uneori să se sacrifice pe altarul muzicii: după atâtea concerte împlinite, mă gândesc că mari artişti pot să facă o excepţie pentru scena Ateneului. 

În ce mod vă afectează socotelile cu artiştii Festivalul „George Enescu“?

Într-adevăr, este o confuzie creată de Festivalul „Enescu“. Noi nu putem oferi niciodată acel onorariu pe care dirijorii şi soliştii îl primesc în cadrul festivalului. Acesta are un bugetu dat de guvern, noi avem un buget dat de Ministerul Culturii care atâta vreme cât începe cu un 0 nu va fi suficient niciodată. Unui artist care primeşte 8.000 de euro în festival, când în afara festivalului i se oferă de exemplu 1.000 de euro, devine confuz, mai ales că e vorba de aceeaşi ţară, de aceeaşi filarmonică, de aceeaşi sală.

Cum aţi devenit director artistic?

La mine e o îmbinare între partea muzicală şi partea oficială, lucrurile se întrepărund. Intru în al 25 an de directorat artistic: în 1990 am început prin a fi director interimar, era ministru Andrei Pleşu. Din 1991, când era ministru Ludovic Spiess, am început o colaborare longevivă cu dirijorul  Cristian Mandeal, care a devenit director general. El a condiţionat ca eu să fiu adjunct artistic. A fost o colaborare foarte bună, şi profesională, şi umană. Este un dirijor excepţional, oriunde se duce se vorbeşte despre Mandeal la superlativ. Ar fi meritat o carieră internaţională mai împlinită.

Împărtăşiţi ideea că la Ateneu trebuie să vii într-o anumită ţinută vestimentară?

Problema e cum receptezi, nu cum eşti îmbrăcat. Poţi să fii elegant şi să fii un mârlan, poţi să fii în blugi şi să rămâi stupefiat de ceea ce asculţi. Formalismul ăsta nu e modern, există o libertate a tinerilor. Ei, da, am venit în blugi la Ateneu. Şi ce dacă? Important este că am receptat cum trebuie muzica aceea. Credeţi că impactul muzicii lui Mozart este mai mare dacă porţi costum şi cravată?

 

„Cu Cristian Mandeal, mă înţelegeam din priviri, fără explicaţii“


 

În 2009 Orchestra Filarmonicii a refuzat să mai cânte cu Cristian Mandeal. Cât de greu a fost acest moment?

A fost pentru mine dublu de greu. Când subalternii se revoltă, e o problemă. Eu am făcut parte din orchestră, din 1968 de când am fost angajat aici. A fost o împotrivire faţă de Mandeal managerul, Mandeal dirijorul nu putea fi atacat, fiind excepţional.

„Mandeal ar trebui să revină la Filarmonică“

Cum aţi manageriat situaţia?
A fost un moment care a fost foarte greu de gestionat. Faptul că orchestra Filarmonicii a ajuns să nu se cânte la un concerte a fost foarte grav. Ministerul Culturii trebuia să intervină forte, pentru artişti există nişte contracte foarte precise: ei trebuie să cânte. A fost însă o dorinţă de frondă. Evident, greşită. Se mai întâmplă în lume ca orchestra să nu-l mai suporte pe dirijor. Şi alte nume de dirijori au fost contestate.Şi Karajan a fost contestat, dar nu s-a ajuns până acolo încât tu, ca orchestră, să nu-ţi mai faci datoria contractuală.
Unii dirijori sunt mai duri, mai severi. Şi Celibidache era sever, scotea untul din orchestră, însă nimeni nu spunea nimic, deşi el cerea şi 8-10 repetiţii la un program.  A fost o situaţie delicată pentru toată lumea, şi pentru noi, şi pentru public. Am încercat să ţin echilibrul bărcii care o luase la vale. Era firesc ca orchestra Filarmonicii să cânte săptămânal,concertele sunt pentru public. Am lăsat la latitudinea Ministerului Culturii să schimbe conducerea. Dragoste cu sila nu se poate, însă poate pe  mulţi din orchestră i-a luat valul. Orchestra Filarmonicii a avut un dirijor foarte bun, l-a avut aici în curte atâţia ani pe Cristian Mandeal, acum îşi caută în continuare un dirijor permanent. Eu cu Cristian Mandeal am făcut o echipă foarte bună. Câteodată, ne înţelegeam din priviri, fără explicaţii. În momentul de faţă, trebuie făcute toate eforturile ca Filarmonica să fie unde îi e locul. Există o serie de factori la urcuşul ăsta care e continuu: în muzică te perfecţionezi tot timpul.

S-ar întoarce Cristian Mandeal la pupitrul Filarmonicii „George Enescu“?
Mandeal s-ar întoarce dacă aceeaşi oameni care l-au contestat ar recunoaşte că au greşit, cu aceleaşi semnături. Vorbim de o eventuală întoarcere a dirijorului permanent Cristian Mandeal, el ar refuza să ma fie director. Mandeal ar trebui să revină la Filarmonică.

A fost vorba mai mult de orgolii nemăsurate?
Poate. În mod cert orchestra nu mai vrea să aibă drept director un dirijor, nu se doreşte să se mai dea puterea maximă deplină unui singur om. Atunci probabil s-ar mai aplana lucrurile. Aici e cheia problemei: dirijorul să aibă în mână problemele muzicale, directorul să se ocupe de problemele manageriale.

Simţiţi că dirijorul Cristian Mandeal este regretat?
Mulţi îl regretă pe Mandeal, unii recunosc, alţii păstrează pentru ei, poate mulţi ar semna din nou specificând că au greşit, însă ar trebui să se ocupe cineva de asta.  Eu cred că lucrurile s-ar putea îndrepta, eu cred că Mandeal ar putea reveni. Maestrul Mandeal şi-a făcut datoria, el a făcut tot ce putea să facă atât din punct de vedere muzical, cât şi administrativ, a fost un om drept, a ştiut să-şi aprecieze echipa. Artiştii Filarmonicii au repurtat cu el succese în lume peste tot unde au fost. Mandeal a ştiut să pună în valoare această orchestră, a ştiut să lucreze cu ea. Nivelul artistic al orchestrei a scăzut după plecarea lui, probabil va reveni la parametrii normal, oricum o bună bucată de vreme a fost o derivă.

V-aţi gândit atunci, în 2009, să plecaţi o dată cu Cristian Mandeal?
Eu am iubit şi iubesc prea mult insitituţia asta ca să mă gândesc să plec. Asta nu înseamnă, însă, că îi iubesc şi pe cei care au greşit profund. Am rămas cu gust amar, deşi am o fire optimistă. Sunt convins că nu se poate să fii împotriva curentului. Nu poţi să nu rămâi cu un gust amar, te întrebi de cine eşti înconjurat, dacă mai poţi şi  cu cine să ai relaţii muzicale. Dar sunt foarte mulţi factori care concură la treaba asta, prima componentă într-o asemenea relaţie este cea umană. A fost un moment lung, extraordinar de neplăcut. Mai ales că, pe de altă parte, relaţia mea cu orchestra a fost, până atunci, foarte bună Toate acuzele, în ceea ce mă priveşte, s-au dovedit a fi nefondate. Această instituţie rămâne viaţa mea, muzicienii ştiu asta foarte bine. Tinerii veniţi, ca şi cei ce vor veni, vor aduce, sper, o lumină nouă, spre binele Filarmonicii şi al muzicii.


Director artistic şi solist instrumentist

Nume:  Nicolae Licareţ

Data si locul naşterii: 24 septembrie 1943, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studii şi experienţă profesională:

S-a născut la Bucureşti şi a început studiul pianului la vârsta de 5 ani cu Natalia Iacobescu.
A făcut Liceul de muzică nr. 2 din Bucureşti, clasa profesoarei Maria Buzelan, urmând în paralel şi cursurile Liceului „Matei Basarab“.
Debutul său artistic a a avut loc în Sala Dalles, pe 17 mai 1959, în cadrul unui festival Händel.
A fost îndrumat de profesoare celebre: Muza Ciomac, Cella Delavrancea şi, mai apoi, la Conservator, Florica Musicescu.
A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961-1966), iar după absolvire a participat la numeroase cursuri de perfecţionare la Weimar, cu Hans Pischner - clavecin, Guido Agosti – pian, şi la Bruge, cu Isolde Ahlgrimm.
În 1968 devine membru al Filarmonicii din Bucureşti, al cărei director artistic este de pe 1 ianuarie 1991.
În 1973 începe o susţinută activitate concertistică la clavecin, orgă şi pian.
Prezenţele lui Nicolae Licareţ în lume sunt legate de festivalurile internaţionale de la Berlin, Cordoba, Sorrento, Zagreb, Halifax, Los Angeles, Bruge, Havana, Ossiah-Villach, Adelaide, Sydney, Braşov, Bangkok, Bucureşti (Festivalul „George Enescu“),Madrid.
Pentru merite deosebite a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, cu ordinul Steaua Solidarităţii Italiene în grad de Cavaler şi cu ordinul Cavaler al Artelor şi Literelor acordat de Statul Francez.
Este vicepreşedinte al Fundaţiei „Solidaritatea Culturală Română ARS XXI“.
A devenit membru al Academiei Germano-Române.
Locuieşte în: Bucureşti

Mai multe detalii biografice: aici.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările