Pianiştii Filarmonicii bucureştene la Ateneul Român

Apariţii speciale, aparte, unele cu totul captivante, au putut fi urmărite în ultima vreme pe scena primei orchestre simfonice a ţării. Sunt artişti ce revin spre bucuria unui public care, trebuie să recunoaştem, în marea lui majoritate savurează cu sporit interes o evoluţie concertistică în compania orchestrei şi mult mai puţin genul, e drept pretenţios, solicitant în plan intelectual-artistic, al muzicii de cameră.

Să o numim one-man show? Este apariţia cunoscutului pianist rus Andrei Gavrilov. De această dată în calitate de dirijor şi solist, protagonist succesiv în trei concerte celebre, cel de al 3-lea Concert de Serghei Rachmaninov, în do minor, primul Concert de Serghei Prokofiev, în re bemol major, şi Concertul pentru mâna stângă, în re major, de Maurice Ravel. Este o iniţiativă care depăşeşte posibilităţile reale ale unei singure persoane şi, indiscutabil, pe cele ale lui Gavrilov. O menţionez din capul locului, în calitate de dirijor Gavrilov nu există! Pe această direcţie încearcă a se menţine în calitate de modest agent de circulaţie privind evenimentele muzicale. Şi cred ca nici domnia sa nu are pretenţii în acest sens. Işi satisface, însă, orgoliul de a face totul. Consideră că are acest drept. Noroc de profesionalismul muzicienilor orchestrei, care au evitat câteva situaţii ce puteau fi dramatice pentru soarta celei de-a doua seri de muzică, cea de vineri, spre exemplu!

Foto: virtuosiusa.org

Aflat, actualmente, la vârsta unei post-senectuţi nu foarte înaintate, artistul mizează pe un excepţional complex al reflexelor de manualitate susţinute de un temperament vulcanic, chiar agresiv. Dimensiunea esenţială a jocului pianistic, calitatea timbrală a sunetului, a dispărut însă. Se poate vorbi de un sunet în bună parte martelat cu brutalitate, aşa cum se întâmplă pe parcursul partiturii datorate lui Rachmaninov. Să acceptăm, fiorul romantic al muzicii nu poate fi abuzat, nu poate fi propulsat de un sunet strivit, necalitativ. Spre exemplu, complexitatea timbrală de o mare sugestie a concertului ravelian a fost aproape total anulată.

Este drept, realizarea primului Concert de Serghei Prokofiev a fost cea mai aproape de adevărul însemnelor partiturii, lucrare relatată cu un aplomb pianistic antrenant, dar lipsit de nuanţele ironiei în parte sarcastice, în parte fermecătoare; sunt cele care fac deliciul acestei muzici ce aparţine anilor de tinereţe ai compozitorului, anilor începutului de secol. Mă refer prioritar la părţile extreme ale lucrării.

In alt sens, ecouri entuziaste privind aspecte ce ţin de pedagogia pianului, haruri de care dispune Gavrilov, sosesc de la studenţii domniei sale, mai tineri şi mai puţin tineri; sunt cei care s-au străduit a obţine un loc la clasa de studiu a maestrului, la încheierea obligaţiilor sale în plan concertistic. Căci cumulul de experienţă profesională de care dispune Gavrilov este, în adevăr, copleşitor, de la cucerirea – cu decenii în urmă - a premiului suprem al Concursului Ceaikovski la impresionanta carieră concertistică mondială susţinută prioritar în anii tinereţii, ai maturităţii.

La o săptămână distanţă, pe aceeaşi direcţie privind abordarea absolut agresivă a claviaturii, pianistul Timur Sergeyenia, originar din Minsk, din Belarus, a ţinut a-i face concurenţă lui Andrei Gavrilov… Faptul că este antrenor în artele marţiale – aşa ne atenţionează programul de sală! – îl ajută pe o unică direcţie. In ce priveşte, însă, calitatea timbrală, mă refer la celebra Rapsody In Blue de George Gershwin, lucrurile stau altfel…; o anume crispare interioară, o pregnantă duritate sonoră, l-a ţinut departe de swingul voluptuos al jazz-ului american interbelic sugerat de compozitor, l-a ţinut departe de tipul de expresie „in blue”. 

Evident, publicul s-a lăsat antrenat cu vădit entuziasm de entuziasmul protagonistului. Drept care a mai primit, în supliment, câteva rafale! Să le numesc pianistice?… folosind drept pretext o piesă, e drept, spectaculoasă semnată de cunoscutul compozitor brazilian Heitor Villa-Lobos.

Nu pot să nu observ, pianistul-caratist a fost susţinut cu salutar antren, de compatriotul său, dirijorul Misha Katz, un profesionist de mare talent, la rândul său un show-man al mişcării scenice, un artist ce dispune, în plus, de un indicibil simţ al umorului; probat cu supra-de-măsură pe parcursul a două lucrări de referinţă din repertoriul american al secolului trecut, anume Un american la Paris, lucrare datorată aceluiaşi George Gershwin, şi Uvertura la opereta Candide de Leonard Bernstein.               

Materialul a apărut iniţial în publicaţia România Literară.

Foto Timur Sergeyenia: sergeyenia.de