Pianista Dana Borşan: „Pot să număr pe degetele de la două mâini artiştii care pot trăi numai din concerte“

Pianista Dana Borşan: „Pot să număr pe degetele de la două mâini artiştii care pot trăi numai din concerte“

Dana Borşan este solist al Orchestrei Naţionale Radio şi unul dintre cei mai titraţi artişti din România

Pianista Dana Borşan vorbeşte despre diferenţele dintre sistemul de stat şi cel independent în lumea muzicii şi de ce un tânăr alege să facă muzică într-o lume care nu te încurajează să devii artist.

Interpretă cu o putere de expresie deosebită, artistă de o desăvârşită muzicalitate, Dana Borşan (61 de ani) şi-a câştigat un loc binemeritat în elita pianisticii româneşti. Născută la Cluj, licenţiată a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Dana Borşan este solistă concertistă a Societăţii Române de Radiodifuziune şi profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti unde, din 1990, conduce o clasă de pian. Cea mai consecventă şi susţinută prezenţă concertistică a artistei se înscrie în spaţiul german. Repertoriul pianistei include peste 50 de concerte pentru pian şi orchestră, precum şi programe consistente de recital şi de muzică de cameră.  „Te faci pianist, dacă nu poţi trăi fără muzica la pian“, mărturiseşte Dana Borşan, care subliniază că muzica lui Chopin merge direct la suflet.

„Weekend Adevărul“: V-a fost copilăria afectată de studiu?

Dana Borşan: Nu, gândindu-mă retrospectiv, nu. Eu am învăţat de la mama mea simţul datoriei îndeplinite. E ceva ce mi s-a sădit în subconştient şi mă irită când am ceva de făcut şi nu fac sau întârzii să mă apuc. Faptul că nu fac îmi creează un sentiment de insatisfacţie.

De când aţi început pianul?

Din clasa I, de la 7 ani. Eram la o grădiniţă obişnuită şi pe vremea aceea veneau oamenii să depisteze talente pentru liceul de muzică. Ne-au testat, părinţii au fost chemaţi la grădiniţă şi li s-a propus să mă dea la liceul de muzică. Noi aveam în casă pian şi mama mea cânta bine la pian, e matematiciană. Deşi mama cânta la pian în fiecare seară, eu nu am fost nerăbdătoare să încep pianul.

Cât studiaţi pe zi?

Acum mult mai puţin. Eu cred că baza se pune în adolescenţă. Nu există reţete. E clar cu cât evoluez cu atât drumul între intenţia muzicală şi realizarea pe pian se scurtează. Îţi propui ceva, o nuanţă, o culoare şi când eşti mic studiezi săptămâni pentru asta. În rest, cât stai pe o piesă depinde. Unii memorizează partitura foarte repede.

Simţ al datoriei împlinite

Cât e talent şi cât e studiu în arta muzicală?

Nu ştiu, nici nu pot să definesc talentul, e vorba despre un complex de date. În artă, sunt naturi temperamentale sau naturi precise. Îndrăznesc să spun că pot să stau de vorbă cu cineva şi pot să-mi imaginez cum cântă, sau invers, aud pe cineva cum cântă şi îmi pot imagina ce fel de om este. Am călătorit o dată în tren cu o persoană şi urma să cânte la Bucureşti. Atunci când m-a întrebat cineva dacă am fost la concert, am spus: „Nu, a fost plictisitor“. Şi m-a întrebat de unde ştiu, pentru că eu nu fusesem la concert, şi am răspuns că am fost cu el în tren. Unii învaţă foarte repede, deşi eu întotdeauna spun asta: „La concert, pe afiş nu scrie cât ai studiat“.

V-aţi adaptat în Bucureşti faţă de Cluj, oraşul în care v-aţi născut?

Foarte greu. Nu ştiu dacă oraşul era problema, cât plecatul de acasă. Îmi plăcea şi sportul, făceam tenis, am vrut chiar să mă las de pian să fac tenis de performanţă.

Amintiri din comunism

Aveţi vreo amintire dureroasă din timpul unui concert în perioada comunistă?

Da, am o amintire sinistră de la Ateneu. Îmi vine să plâng, când mă gândesc. Am cântat Concertul de Liszt şi era atât de frig pe scenă, simţeam că îmi trosnesc degetele. Atunci, ca să putem duce la sfârşit concertul, s-au folosit două radiatoare cu prelungitoare trase printre picioarele violoniştilor, un radiator a rămas la picioare şi un radiator a fost ridicat pe un scaun să fie în dreptul claviaturii şi căldura să bătă pe pian....

Şi lumea venea la concerte în condiţiile acestea...

Da, stăteau îmbrăcaţi, încotoşmănaţi cu mănuşi. Îmi amintesc de un concert la Botoşani, era atât de frig în sala de repetiţie că toţi erau cu fular, cu căciulă, cu mânuşi tăiate la degete... Violoniştii aşa cântau, doar vârfurile degetelor erau pe afară. În sala de repetiţie erau şapte-opt grade, hotelul era îngheţat. Nu exista o picătură de apă caldă. Am plecat, nu mă puteam îmbolnăvi, peste o săptămână aveam concert în Bucureşti...

Îi încurajaţi pe tineri să facă muzică?

Categoric, îi încurajez să facă muzică. Muzica ajută foarte mult la dezvoltarea inteligenţei, a sensibilităţii, la plămădirea personalităţii unui tânăr încă din copilărie. Cred că e foarte util ca un copil să facă muzică. Şcolile sunt bune, să faci însă o meserie din asta rămâne la latitudinea fiecăruia. Te faci pianist, dacă nu poţi trăi fără muzica la pian… În ziua de azi, nu mai poţi trăi doar din concerte. E foarte greu. Pe de altă parte, presiunea este foarte mare, concurenţa este acerbă. Dacă greşeşti de două, trei ori, nu ţi se iartă.

Sunteţi laureata mai multor concursuri...

Misiunea ta într-o competiţie e să-ţi încerci puterile într-o situaţie de stres, iar tu trebuie să te concentrezi, să te aduni şi cânţi cât poţi de bine.  Nu înseamnă că dacă iei premiul I de mâine cânţi mai bine. Pentru mine concursul vieţii mele a fost să cânt Beethoven, la Viena. Au fost peste 100 de participanţi.

Aveţi regrete?

Aş avea, dar cred că, până la urmăm lucrurile se rezolvă. În meseria noastră e foarte important, când îţi apare ocazia, să te prindă pregătit. Şi să nu renunţi în momente neprielnice. Şansele pot să apară, atunci când te aştepţi mai puţin. Important e să rămâi pregătit să le întâmpini. ;

„Ion Voicu a avut încredere în mine“

Care e prima amintire a dumneavoastră legată de Ateneul Român?

Am debutat, nici nu ştiu dacă e de bun augur sau nu, în februarie 1979 cu un concert de Chopin la Ateneu. Eram studentă în anul al III-lea şi debutul meu îl datorez maestrului Ion Voicu. Pur şi simplu, el a crezut în talentul meu. Recunosc că aveam deja premiul al II-lea la concertul
Schumann, pe care l-am câştigat la 19 ani. Nu prea erau mulţi pianişti laureaţi în România în perioada respectivă. Astfel, Ion Voicu a avut încredere şi m-a programat într-un concert la Ateneu. Acest concert a însemnat, practic, afirmarea mea în viaţa de concert din Bucureşti, din Europa, în orice caz. Este absolut o frumuseţe, când calci în hol, te întâmpină o somptuozitate şi un rafinament care te copleşec...

Cum explicaţi fascinaţia muzicii lui Chopin?

Chopin este, evident, cel mai iubit de public dintre toţi compozitori care au scris pentru pian. Când pui Chopin pe afiş, lumea vine la concert, sălile sunt pline. Chopin are o melodicitate unică, o încărcătură de sentiment, de afect, pe care nu le mai întâlneşti în acest mod la alţi compozitori. Muzica lui Chopin merge direct la suflet. Această melancolică, nostalgică cantilenă are, în acelaşi timp, şi izbucniri „revoluţionare“ poloneze, încărcate de foc. Muzica lui este ca un arabesc, foarte sinuoasă, cu întorsături neaşteptate, dar încântătoare. Asta îi dă un parfum şi un farmec extraordinar. Din punct de vedere al pianistului, este obligatoriu să treci prin repertoriul Chopin. Nu cred că poate exista un pianist profesionist care să nu aibă Chopin în repertoriu. Cu toate acestea, sunt pianişti foarte mari care nu cântă Chopin. Acest compositor presupune o calitate a sunetului, pe care niciun alt repertoriu nu ţi-o permite. Un sunet de 24 de carate. Vibrant, bogat, strălucitor. Modelul Chopin rămâne până în ziua sunetul lui Rubinstein.

Presiuni asupra artiştilor

Sunteţi şi profesoară la Conservator. De ce aţi ales cariera didactică?

După Revoluţie, a apărut prima oportunitate pe posturi de predare la Conservator. În ziua de azi însă nu mai poţi trăi doar din concerte. Cred că pot să număr pe degetele de la două mâini artiştii care pot trăi numai din concerte. Pot apărea tot felul de necunoscute care pot să aibă un impact fatal asupra vieţii tale de concertist: boală, depresie. E foarte greu. Pe de altă parte, e presiunea foarte mare cu care tu cânţi. Când ştii că de asta depinde ziua de mâine, concurenţa e foarte mare. Dacă greşeşti de două ori, nu ţi se iartă. Sunt foarte mulţi artişti foarte buni.

Povestiţi-mi despre studenţii dumneavoastră. De ce pleacă cei mai mulţi tineri talentaţi în străinătate?

Da, cei mai mulţi pleacă... E trist pentru noi, dar îi înţeleg perfect. În cazul meseriei noastre, te duci după un profesor. Dacă găseşti profesorul care te stimulează, atunci acesta trebuie urmat. Străinătatea le oferă studenţilor o deschidere culturală uluitoare. Şi în România se mişcă lucrurile din ce în ce mai bine, în special în timpul Festivalul „Enescu“, în
rest mai puţin.

Care sistem vi se pare mai bun, cel de stat sau cel independent?

E şi o chestiune de generaţii. Pentru noi tot sistemul cu proiecte e ceva nou. Nu sunt un manager de viaţa culturală. Toată problema la proiecte e cine sunt evaluatorii şi care sunt criteriile. ;

A înregistrat Integrala Mozart

Numele: Dana Borşan

Data şi locul naşterii:  9 august 1957, Cluj

Studiile şi cariera:
A studiat cu profesorul Petru Florian la Liceul de Muzică din oraşul natal.

La Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a studiat la clasa profesorului Gabriel Amiraş.

Este laureată a unor concursuri internaţionale – Varşovia (1975), Zwickau (1977), Viena (1985). A participat la festivaluri internaţionale – Aberdeen (1973), „George Enescu” (1988, 1991), Postdam (1989), Florenţa (1991), Cluj (1995), Bucureşti („Dinu Lipatti” – 1995, 1997).

A  încheiat în anul 2006 un proiect deosebit – Integrala Concertelor pentru pian şi orchestră de W.A. Mozart, realizând o serie de 8 CD-uri editate de „Casa Radio”.

Locuieşte în: Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările