„Phoenix“ – A fi evreu după Holocaust

În mod bizar, Nelly trebuie să se transforme în ea însăşi, cea de dinainte de deportare (Nina Hoss şi Ronald Zehrfeld)

Din acest weekend a intrat în exploatare filmul „Phoenix“ (Germania-Polonia, 2014), regia Christian Petzold, cu: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Nina Kunzendorf. Filmul rulează la Cinema Studio şi la mai multe malluri şi este distribuit de Asociaţia Culturală Macondo.

Filmul lui Christian Petzold este o surpriză, pentru că arată că, după atâta vreme, tema Holocaustului mai poate fi abordată într-un mod proaspăt şi inedit, provocându-l în mod real pe spectator. Se uită des că totuşi Germania a trecut printr-un complex şi admirabil proces de denazificare, aşa cum nu a făcut-o niciuna din ţările care a suportat vreuna din dictaturile majore ale secolului, iar în prezent cele mai profunde analize ale nazismului şi ale Holocaustului sunt făcute în continuare de germani; aşa cum scrie şi matematicianul Imre Tóth în cartea sa „A fi evreu după Holocaust“ (Humanitas, 2015), termenii de „evreu“ şi „german“ vor rămâne îngemănaţi până la sfârşitul veacurilor.

Germania anul zero

Scenariul de la „Phoenix“ este coscris de Harun Farocki, important cineast german (cu care Petzold a mai colaborat şi la „Barbara“, în 2012), cel împreună cu care Andrei Ujică a realizat extraordinarul documentar de montaj „Videograme dintr-o revoluţie“ (1992); din păcate, Farocki a încetat din viaţă anul trecut, la vârsta de 70 de ani. Filmul este plasat în Berlinul imediat postbelic (acel neuitat „Germania anul zero“ al lui Rossellini, pastişat mai târziu de Godard, în 1991); toposul a fascinat de-a lungul vremii pe cineaşti, de la Carol Reed („Al treilea om“, acesta plasat însă în Viena) până la Lars von Trier („Europa“) sau Soderbergh („The Good German“). Nu numai eroina (extraordinară intepretarea Ninei Hoss), o cântăreaţă evreică întoarsă desfigurată din lagăr, trebuie să găsească o cale de a se transforma în pasărea titulară, ci întreaga Germanie, de-aici simbolul (poate cam direct) al clubului „Phoenix“, unde se întâmplă o parte din acţiune (şi unde se încearcă să se reînvie Germania decadentă, cea interbelică, aşa cum o ştim din filmul „Cabaret“).

Contemporani cu oroarea

Povestea lui Nelly Lenz / Esther este nu atât despre Holocaust, cât despre ceea ce a urmat după aceea, despre cum s-au întors acasă supravieţuitorii şi cum au fost primiţi de cei rămaşi acolo, care nu trecuseră prin aceleaşi orori (faptul că a existat şi un post-Holocaust, deloc înălţător dar la care nu ne gândim, era tratat şi de Wajda în excelentul „Peisaj după bătălie“, cu Daniel Olbrychski). Eroina din „Phoenix“ are de ales între două opţiuni: să contribuie cu averea pe care trebuie s-o moştenească la edificarea unui nou stat în Palestina britanică – ceea ce va deveni statul Israel – sau să se adâncească în lămurirea relaţiilor cu cei pe care i-a lăsat în urmă, în cazul de faţă soţul său.

Nelly nu poate trece de fascinaţia pe care acest trecut o exercită încă asupra ei şi de aici povestea, depăşind sfera momentului istoric al Holocaustului, se îndreaptă spre un complex joc de identităţi, cu accente hitchcockiene şi cu o scenă finală care-ţi taie pur şi simplu răsuflarea. Filmul pune o întrebare pe care rar a pus-o cineva: chiar aşa, cum au trăit evenimentele cei care au fost contemporani, au fost martori ai ceea ce noi acum considerăm oroarea absolută, adică Holocaustul evreilor? Au fost conştienţi de importanţa şi de gravitatea acelor fapte sau au preferat să le treacă sub tăcere, să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic şi să continue să-şi trăiască micimile personale, aşa cum se întâmplă în acest film?

Nu am văzut „Barbara“ şi nici alt film de Petzold, dar mi-a plăcut stilul său temeinic şi aşezat. La urma urmei, o cinematografie – aşa cum e cea germană, una din cele mai solide din Europa – are nevoie nu numai de un Tykwer (atras permanent de experiment, încă de la debutul cu „Lola rennt“), ci şi de solizi cineaşti medii precum Christian Petzold.