Petru Popescu, gânduri de Sărbători din Beverly Hills

Petru Popescu, gânduri de Sărbători din Beverly Hills

Sciitorul Petru Popescu s-a stabilit în SUA în 1974, devenind autor de bestselleruri precum "Supleantul", „Întoarcerea", „În coasta lui Adam", „Înainte şi după Edith" s.a.

Scriitorul şi scenaristul româno-american Petru Popescu face un apel emoţionant în favoarea poetei şi teleastei Clara Mărgineanu, pe care închiderea ineptă a TVR Cultural a aruncat-o în afara arenei

Ştiri pe aceeaşi temă

Un text de Petru Popescu

Ştim că lumea s-a schimbat şi continuă să se schimbe, ştim. Ştim şi de ce. Ştim că populaţia globului s-a triplat, în timp ce atenţia emotivă a orişicărei persone s-a îngustat la poate un sfert din timpul pe care-l aveam odată, nu prea demult. Ştim de ce. Energiilor individului şi ale grupurilor de populaţii li se ordonă să funcţioneze dublu şi triplu, şi... în mod plat, automat, “pentru job” – jos emoţiile!, jos nostalgiile!, jos bunul-simt! chiar, doar suntem coplesiţi de obligaţii şi de spaima că vom fi înlocuiţi de unii mai buni ca noi, adică mai obedienţi ca noi. Cu cât suntem mai mulţi pe lume, cu atât trăim mai rapid, avem mai multe obligaţii şi executăm mai multe protocoale zilnice, dar trăim mai puţine momente comtemplative ori simplu de calitate, şi convingerile noastre devin mai risipite şi mai uşor de uitat, adică de trădat, în deruta timpului de zi cu zi.

Dacă acest început vi se pare obscur, să-l simplificam. Suntem toţi mai presaţi – de timp, de bani ori de lipsa lor, de catastrofe colective şi personale. Conspiraţiile imaginare, a propos, s-au înmulţit, ţinând pasul cu cele reale – trăim filmul “Sfârşitul”. Glumesc. Dar nu glumesc că suntem tot mai grăbiţi şi mai superficiali la cum trăim. Oriunde ne întoarcem să copiem un model nou (!?), mai acătării, ca să ne dregem de pierderea iluziilor “revoluţionare”, modelul respectiv e şi mai supercorporatizat. Iar scuza dărâmării instituţiilor care ni se par vetuste am învaţat-o într-o clipită; corporatismul din USA/BRD/UK/FR/NIPPON ne invadează cu uimitoare vigoare. Corporatismul e genetic chiar şi pentru cei ce nu ştiau că îl au în sânge. E staza rasei hominide, ale cărei gloate enorme, în fine, s-au copt. Şi începe prefacerea infrastructurii prin dărâmarea părţilor ei cele mai de succes.

De amicitia CLARA

La Bucureşti, acum câteva luni, gentil invitat de Muzeul Istoriei Literaturii Române, am reîntâlnit prieteni dragi şi vechi. Am reîntâlnit-o pe Clara Mărgineanu (foto) o adevarată Sylvia Plath a poeziei române, cu care sunt prieten şi care a filmat câteva mărturisiri ale mele despre cum scriam odată şi cum scriu acum.  Cele mai entuziaste invitaţii pe care le-am făcut noului scris românesc, ca să mă trateze fratern şi să-mi utilizeze experienţele, le-am exprimat în filmele Clarei Mărgineanu . Unul din filme a fost proiectat în rotonda Muzeului Literaturii în ziua lansării monografiei lui Dinu Bălan, şi eram de faţă, aşezat lângă Alex Ştefănescu; Clara Mărgineanu şedea faţă în faţă cu mine în al doilea rând, şi ne zâmbeam uneori în unison, despre ce se spunea şi despre ce evoca filmul. A fost o ocazie rară, şi îl adusesem cu mine pe fiul meu, Adam Popescu, jurnalist româno-american care, acum când scriu, se caţără pe versantul de sud al Everestului, în Nepal, ca să scrie un reportaj pentru BBC, despre invazia poluării industriale chiar şi în pristinele văi ale Himalayei.

La Bucureşti, în rotondă, am fost toţi fericiţi că eram împreună. Dincolo de diferenţe de vârstă ori complicaţii de naţionalitate.

Şi, după festivitate, am aflat că poeta Clara Mărgineanu nu mai este angajată a TVR Cultural – poziţia ei, ca şi a altora, a fost retezată, economisind bani corporaţiei şi făcând un pas înainte în ignorarea, devenită tot mai familiară, a meritelor celor demişi.

Pentru mine, şocul a fost Clara. Poeta, ale cărei forţă şi sensibilitate nu mai trebuie să le prezint, a lucrat ani de zile la un portret personal al României cum nu mai e altul.  Ca bucureştean, ştiu că redescoperirea lui Zavaidoc şi a altor timpuri/aspecte/personalităţi esenţiale ale unui Bucureşti mereu ameninţat de “reclădire”, şi, deci, păstrarea acestor diamante în memoria colectivă i se datorează Clarei Mărgineanu. Filmul ei despre Zavaidoc a fost premiat de Uniunea Cineaştilor. Cu toate acestea, postul ei din TVR, unde a lucrat 18 ani, a fost desfiinţat.

A păţit-o şi Peter Bogdanovich

Clara a fost, încă înainte de a fi reporteră, o avidă cititoare despre trecut, o insipirată a poemului umplut de un suflu “al nostru”, nu pompos şi  clişeu, ci subtil, bântuitor, melancolic, ingenious şi,  pentru cei capabili să admire, de neşters.

Clara-Cleoparda va continua să fascineze prin scris şi prin persoana ei, cum n-ar face-o? – e tânără şi plină de sevă. Dar de ce i s-a luat tocmai ei camera de filmat? Pierdere, nedreptate, pericol personal pentru ea – doar Clara e o idealistă care nu investeşte în imobiliar! –, orbire birocratică… le ştim pe toate… Eu le ştiu şi de aici, unde atâţia clasici ai filmului (Peter Bogdanovich, Billy Friedkin, Terence Malik, zeci de alţii) şi-au văzut carierele tăiate de cuţitul corporatist. Dar sperasem: nu, vă rog, încă nu în România!

Simţul fragilităţii noastre culturale ar fi trebuit să ne ajute să nu fim scumpi la tărâţe şi ieftini la făină, mai ales la ceea ce dacă nu-l ai, nu-l mai poţi reface: testimoniul unei epoci pe care doar artistul îl poate oferi cu adevărat sincer.

TVR s-a despărţit de o poetă şi martoră a vietii, fără egal. TVR a pierdut, cultura a pierdut. Dar dacă TVR se va menţine pe linia de plutire financiară, cum va supravieţui navigatoarea solitară Clara Mărgineanu, care e cunoscută unei naţii şi întregi comunităţi culturale? Totuşi, largile pacheboate de stat care împart oceanul cu ea nu se gândesc să-i întindă (eu încă n-am văzut) o “lifeline,” o parâmă de salvare?

Clara trebuie să lucreze în cultură, cu scenariul, cu camera, cu gustul ei infailibil, cu răbdarea şi recunoaşterea de valori şi de confraţi exprimate generos (adică negelos, mare lucru între scriitori!) în toate cărţile şi filmele ei. Luaţi de pildă volumul ,,Poveşti, Semnificaţii, Armonii – Un eşantion din România noastră”, apărut la începutul acestui an, imediat după ce a fost dată afară din TVR.

Dragi prieteni, cititori ai mei şi ai Clarei şi ai altor colegi, să ne punem capetele la contribuţie, să refacem cumva nedreptatea flagrantă care i s-a făcut Clarei Mărgineanu! Sunt schimbări la conducerea TVR: noul director general, un prozator şi om de presă cunoscut şi cu autoritate, poate ar avea el o idee fezabilă şi practică?

Între timp, La mulţi ani de Crăciun şi ţie, Clara, şi la noi toţi!

Petru Popescu

P.S. Pentru cei care l-au întâlnit pe Adam Popescu la Bucureşti acum câteva luni, deschideţi e-mail-ul şi accesati Adam Popescu Twitter. Îl veţi vedea pe Adam, color şi live footage, urcând pe Everest. E plin de suspans, vă asigur. Crezusem că mă pot mândri că a păşit el primul, ca Popescu, pe Everest – dar nu! E al doilea Popescu pe Everest, dupa Crina Popescu, alpinista precoce! Oricum, no matter! Bravo, naţiune, La mulţi ani!

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările