Peter Ruzicka: „Când am văzut prima dată partitura Simfoniei a V-a de Enescu, ceva m-a atins adânc“

Peter Ruzicka: „Când am văzut prima dată partitura Simfoniei
a V-a de Enescu, ceva m-a atins adânc“

Peter Ruzicka a dirijat mari orchestre ale lumii, din Berlin, Viena sau Tokyo. Foto: peter-ruzicka.de

Peter Ruzicka (65 de ani), unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni germani ai momentului, povesteşte cum a descoperit simfonia neterminată a compozitorului român. În luna octombrie, primul disc înregistrat vreodată cu această lucrare va ieşi pe piaţa internaţională.

În cafeneaua hotelului Radisson din Bucureşti, dirijorul şi compozitorul Peter Ruzicka îşi comandă un capuccino. Ridică uşor bărbia, ca Leonard Cohen înainte să-nceapă să cânte. Are mai degrabă manierele unui lord britanic, deşi e născut la Düsseldorf, în Germania, iar costumul bleumarin şi-o batistă de un galben auriu care i se iveşte din buzunarul sacoului întăresc imaginea. A fost director al prestigiosului Festival de la Salzburg şi astăzi e unul dintre cel mai bine cotaţi muzicieni germani ai momentului. Pe 22 iunie, a dirijat Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ pe scena Ateneului Român, cu Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op. 8, de George Enescu, Şapte fragmente orchestrale din opera „Parsifal“ de Richard Wagner şi „Über Unstern“, o lucrare compusă de el. Nu se află, însă, la prima colaborare cu muzicienii români. În 2009, a dirijat în Festivalul George Enescu propria operă, „Celan“, o compoziţie inspirată de poetul de orgine română Paul Celan. Iar alături de Filarmonica Banatul din Timişoara, a dirijat Simfonia a V-a, de George Enescu, neterminată, una dintre cele mai interesante partituri ale compozitorului român. Odată cu vizita în România, şi-a programat şi un drum la Muzeul George Enescu pentru a vedea o altă partitură neterminată a compozitorului. Zâmbeşte, pe jumătate cald, pe jumătate ironic: „Abia aştept să văd partitura. Voi face un drum şi la Sinaia. Lumea îmi spune să vizitez Casa Poporului, dar nu mă tentează“.


„Weekend Adevărul“: Aţi compus o operă despre poetul Paul Celan, născut la Cernăuţi. Cum aţi ajuns să vă apropiaţi de Celan?
Peter Ruzicka: Îi admiram poeziile. L-am cunoscut pe vremea când eram student la Paris. Aveam vreo 20 de ani. Nu ştiam nimic despre starea depresivă în care se afla la acea vreme. M-a invitat la el acasă. Îmi amintesc că m-a frapat că totul era gol, nu avea nici măcar cărţi în bibliotecă. I-am pus tot felul de întrebări copilăreşti: De ce scrieţi aşa?, Ce vă inspiră?, Care e relaţia dumneavoastră cu muzica? Mi-a spus că tocmai ascultase Simfonia a X-a, neterminată, a lui Mahler şi că l-a impresionat profund, dar nu ştie să explice de ce. A fost o întâlnire de 45 de minute. Însă, de fapt, am vorbit foarte puţin. Dacă mă gândesc bine, cred că 40 de minute le-am petrecut într-o linişte deplină. Această întâlnire cu Paul Celan m-a marcat...

Acum trei ani, la una dintre ediţiile Festivalului George Enescu, aţi dirijat „Celan“ chiar pe scena Operei Române, cu Orchestra Operei Naţionale din Bucureşti. Cum e să dirijezi propria compoziţie? Compozitorul şi dirijorul vorbesc între ei, se sfătuiesc?
E fascinant să-ţi atingi propria partitură.  Ironic, înainte de orice, trebuie s-o înveţi pe dinafară, ca şi cum ar fi lucrarea unui alt compozitor. Doar că accesul tău la ce e acolo e complet diferit. Şi, fireşte, devii mai responsabil. Când repeţi cu orchestra o altă compoziţie, ai tendinţa să critici, să găseşti hachiţe, însă când lucrezi cu propria compoziţie devii şi mai conştient că totul ţine, de fapt, de responsabilitate. Mi-a plăcut să-mi dirijez propria operă. Totuşi, învăţ lucruri despre opera mea mai ales când o dirijează alţii. Cred că orice compoziţie ar trebui să aibă în primul rând puterea să crească, să poată să devină o alta după zece ani.

Care e una dintre cele mai puternice experienţe pe care le-aţi trăit ca dirijor? Vă întreb fiindcă unii muzicieni o descriu ca pe o stare de graţie, alţii spun că reuşesc să iasă din propriul corp şi să se privească de deasupra. La dumneavoastră cum se întâmplă?
La mine e vorba despre emoţie. Cred că să pot dirija „Celan“ la Bucureşti a fost una dintre cele mai emoţio-nante experienţe pe care le-am trăit până acum, mai ales că una dintre cele şapte scene ale operei descrie un moment petrecut chiar la Bucureşti. Odată am fost şi la Cernăuţi, locul de naştere al lui Celan. Emoţional, m-am simţit foarte aproape de acest moment. Şi mai sunt muzicienii români, extraordinari... N-o să-l uit niciodată pe baritonul Ştefan Ignat, care l-a interpretat pe Celan. Apoi, de ceva vreme, merg în fiecare an în turneu în China. Şi trebuie să spun că e un sentiment aparte să dirijezi, de pildă, „Le sacre de printemps“/„Ritualul primăverii“, de Stravinski, cu o orchestră formată din instrumentişti chinezi.

Acum câteva zile aţi dirijat şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, pe scena Ateneului Român. Ce vă apropie de muzicienii români?
M-am apropiat de România prin Ioan Holender, un coleg extraordinar. Cât am fost directorului Festivalul de la Salzburg, am avut o strânsă comunicare. A fost în sală la Dresda, la premie¬ra operei „Celan“, în anul 2001. Mi-a spus: „Cum putem găsi o cale prin care să aducem la Bucureşti opera ta în Festivalul Enescu?“. A fost un eveniment să pot să dirijez Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, în sala Ateneului Român – e atât de frumoasă că-ţi taie respiraţia şi are una dintre cele mai bune acustici din lume...  Iar la ediţia 2013 a Festivalului, pe 8 septembrie, una dintre lucrările compuse de mine va fi interpretată de „Minguet Quartet“, la Sala Mică a Palatului, ceea ce, din nou, mă bucură mult.

Se spune că fiecare orchestră are sunetul ei. Cum aţi descrie sunetul orchestrelor româneşti?
Identitatea orchestrelor româneşti stă într-un sunet rar şi foarte cald al secţiunii de coarde.

În anul 2009, aţi interpretat Simfonia a V-a de George Enescu, cu Orchestra Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara, despre care mărturiseaţi că a fost o descoperire...
Da, mă pot declara, deschis, un fan al muzicii lui George Enescu, deşi a fost o descoperire târzie. (Râde) În Europa Centrală, muzica lui Enescu este un capitol uitat, cu excepţia câtorva lucrări – cum este opera „Oedipe“, montată des. Chiar în curând va avea premiera o producţie nouă la Frankfurt. Şi cunoscutul dirijorul american Lawrence Foster interpretează des muzica lui George Enescu, iar asta îl face pe Enescu prezent. Însă ce simt este că în următorii ani vom asista la o redescoperire a muzicii lui George Enescu în lume. Acum, de pildă, am avut o renaştere a lui Franz Schreker şi a lui Ferruccio Busoni. Noul capitol va fi George Enescu. Simfoniile sale sunt nişte capodopere, fără doar şi poate, inclusiv acest fragment celebru al Simfoniei a V-a, pe care l-am interpretat deja de trei ori. Şi voi continua.

„POEMUL E RĂVĂŞITOR“
Simfonia a V-a a lui George Enescu e o opţiune interesantă – o simfonie neterminată, deci şi mai greu de interpretat. De ce aţi ales-o?
George Enescu a început această compoziţie când România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei. Iunie, 1941. Simfonia este inspirată de un poem al lui Mihai Eminescu (n.r. – „Mai am un singur dor“) şi este prima şi singura conexiune dintre aceşti doi artişti români faimoşi. Poemul e răvăşitor. Şi, cu siguranţă, i-a frânt inima şi lui Enescu. De aici vine, pentru mine, singularitatea acestei simfonii neterminate...  Asupra lucrării planează încă misterul. Prima parte e aproape completă şi poate una dintre cele mai bune compoziţii pe care le-a scris Enescu vreodată. Restul, sunt drafturi şi schiţe, compuse integral, dar lipseşte orchestraţia – pe care compozitorul Pascal Bentoiu a rearanjat-o foarte bine. Povestea apropierii mele de Simfonia a V-a a lui George Enescu... Ştiţi sentimentul... Atingi pentru prima dată o partitură sau asculţi muzica şi te cuprinde pe loc o emoţie puternică, ceva te atinge adânc. Asta mi s-a întâmplat cu partitura lui Enescu în faţă. 

Cum aţi făcut rost de partitură?
Există o ediţie specială editată de Muzeul George Enescu. O poţi obţine, însă, doar prin intermediul Muzeului – nu e publicată internaţional. Aici, trebuie să recunoaştem, procedura s-ar putea face şi mai bine... Există mulţi editori internaţionali care sunt interesaţi, de pildă, la Paris... Chiar astăzi mă voi duce la Muzeu fiindcă vreau să descopăr încă o partitură : un concert pentru vioară din 1932, tot un fragment – deci, o lucrare neterminată. Mă gândesc că poate voi fi unul dintre primii care vor vedea această compoziţie. Mi s-a spus că e foarte fragmentată, că nu e sigur că poate fi folosită. „Nu fi prea optimist“, mi-a spus expertul în Enescu cu care am vorbit, „dar priveşte şi vei fi fascinat!“.

Aţi descoperit ceva nou despre dumneavoastră ca dirijor lucrând cu muzica lui George Enescu?
Până acum am dirijat doar două lucrări... Voi continua cu Simfonia a III-a şi cu Simfonia de Cameră, care dezvăluie o cu totul altă dimensiune a muzicii lui George Enescu. Le voi înregistra la anul cu Deutsche Grammophon. Iar acum, în luna octombrie, iese pe piaţă CD-ul cu înregistrarea Simfoniei a V-a, la casa de discuri Classic Produktion Osnabrück. Sper că această înregistrare va mişca puţin lucrurile în Europa Centrală, fiindcă nu există niciun alt CD cu această simfonie a lui Enescu în ediţie internaţională. Aşa că, vă rog, mai întrebaţi-mă o dată peste doi ani, când voi avea mai multă experienţă. (Râde)

Aţi fost director al celebrului Festival de la Salzburg, acum colaboraţi cu Bienala de la München. Din acest punct de vedere, cum vedeţi bucuria publicului de a asculta muzică clasică live, chiar dacă astăzi o pot avea la îndemână, doar la un click distanţă, prin Internet?
Internetul nu poate înlocui experienţa live. Emoţiile puternice pe care le poţi trăi în sălile de operă şi de concert nu pot fi egalate. Chiar şi cel mai performant sistem de sunet este inferior sunetului natural. Sigur, e mai uşor să ai un întreg repertoriu în decurs de câteva secunde pe monitor... Şi nu te poţi împotrivii dezvoltării – ştiu asta –, mai ales că tinerii sunt dedicaţi tehnologiei. Însă sălile de concerte vor continua să fie pline peste tot în lume fiindcă muzica live oferă acest copleşitor acces la emoţie. Dificil de descris, căci îţi atinge direct sufletul.

În afară de a compune şi de a dirija, ce altceva vă face să vă simţiţi liber?
Să zbor. Sunt pilot amator. Îmi place să-mi iau avionul Cessna – nu e proprietatea mea, sunt membru al unui club de aviaţie – şi să zbor peste nordul Germaniei. ;

 

 

 

Celan, o existenţă tragică

Paul Celan, scriitorul de origine evreiască născut la Cernăuţi (la 23 noiembrie 1920), este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi poeţi de limbă germană. Numele lui adevărat era Paul Peisah Antschel, iar pseudonimul a fost obţinut din anagramarea numelui de familie (Antschel se citeşte „ancel“). În timpul lui Antonescu, părinţii i-au fost deportaţi în Transnistria, unde au murit. La ocuparea Cernăuţiului de sovietici, în 1944, Celan a fugit în Bucureşti, unde a stat până în 1947, când s-a instalat regimul comunist în România. A fost momentul când a plecat la Viena, iar din 1948 s-a stabilit la Paris. Acolo a trăit până în 1970, când avea să se sinucidă, aruncându-se în Sena. Holocaustul şi martiriul părinţilor au fost, după cum a declarat însuşi Celan, lucrurile din care şi-a alimentat limbajul poetic.


A compus o operă inspirată de poetul Paul Celan

Numele: Peter Ruzicka.
Data şi locul naşterii: 3 iulie 1948, Düsseldorf (Germania).
Studiile şi cariera:

  • A studiat pian, oboi şi compoziţie la Conservatorul din Hamburg, între anii 1963 şi 1968.
  • Opera sa „Celan“, inspirată de poetul român de origine evreiască Paul Celan a avut premiera la Dresda în anul 2001 şi s-a bucurat de numeroase montări.
  • A ocupat postul de director al Operei de Stat din Hamburg şi al Filarmonicii de Stat, din 1988 până în 1997. A devenit consilier artistic al prestigioasei Orchestre Regale Concertgebouw din Amsterdam în 1997.
  • În 1999 a fost numit Preşedinte al Academiei Bavareze de Teatru, iar între anii 2001 şi 2006 a deţinut funcţia de director artistic al Festivalului de la Salzburg. În prezent este director artistic al Bienalei de la München.

Locuieşte în: Düsseldorf

 

Ana Maria Onisei este consultant al agenţiei de comunicare a Festivalului „George Enescu“ şi are experienţă de jurnalist.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: