Un adevărat eveniment, un spectacol cuceritor prin regia şi coregrafia excelent concepute şi realizate de reputatul Horaţiu Cherecheş, deopotrivă balerin de clasă (acum în rolul Tybalt), urmând firul celebrei poveşti de dragoste într-o manieră foarte teatrală, fără „inserturi” de pură virtuozitate, astfel încât se crează o atmosferă dramatic-poetică, păstrând până la căderea cortinei finale tensiunea şi încărcătura perfect pliată pe sugestiile partiturii, beneficiind şi de minunata scenografie imaginată de Natalia Kornilova din Rusia, recompunând ambianţa epocii shakespeaneane.

Decoruri simple şi eficiente, cu coloane, arcade, trepte, balconul, patul cu draperii bogate, crucea din biserică, tarabele din piaţă sau impresionantul final cu cortegiul său de lumânări şi trupurile celor doi îndrăgostiţi desprinse din întuneric, s-au împlinit prin costumele fastuoase, uimind încă din prima clipă în care, ca într-un superb tablou, personajele, grupate în stop-cadru, „s-au prezentat” înainte de a evolua în acţiunea atât de densă şi captivant gândită, veşmintele elegante, de un gust impecabil, caracterizând deosebit de plastic fiecare „tabără” sau erou în parte. Omogenă şi bine aleasă, întreaga distribuţie merită admiraţie pentru implicarea şi dăruirea totală în conturarea unui întreg artistic extrem de unitar, logic şi fluent, cu o construcţie desenată cu precizie şi fineţe, evitând orice lungime sau stagnare, rezultând o reprezentaţie impecabil pusă la punct, de o consistenţă cum demult nu am mai văzut.

Baletul „Romeo şi Julieta”, de Prokofiev, la Opera din Constanţa FOTO Adrian Mergiani

Eliza Maxim a fost, în Julieta, credibilă şi convingătoare, transmiţând stări din cele mai variate, pe care, cu siguranţă, după emoţiile premierei, le va înnobila printr-o mimică şi o mobilitate a braţelor mai subliniată; partenerul său, Sergiu Dan (Romeo), a avut prestanţă şi siguranţă în mişcare, ultimul tablou oferindu-i posibilitatea desfăşurării solistice de anvergură, cei doi balerini reuşind, de-a lungul spectacolului, duete de mare frumuseţe, cu prize dificile şi relaţionări de un firesc remarcabil în scenele de dragoste, precum şi în raport cu ceilalţi parteneri de scenă. Ca de obicei, Adrian Mihaiu a încântat în Mercutio, având şi o partitură ofertantă, cu salturi şi piruete de mare efect, cu expresivitate şi temperament în duelurile bine rezolvate în compania lui Horaţiu Cherecheş care, în Tybalt, mi-aş fi dorit să... îşi compună o ţesătură mai generoasă, pentru a-şi pune în valoare potenţialul de balerin unanim apreciat; acelaşi aspect l-am remarcat în partitura Bufonului, căruia Haruka Tada i-a conferit elasticitate şi vervă, dar poate că adăugarea unor „giumbuşlucuri” sau tumbe ar mări pregnanţa intervenţiilor sale. Un alt japonez remarcabil al trupei - Jin Mizutani - a realizat un Benvolio suplu şi elastic, perfect pandant al lui Romeo şi al lui Mercutio, Rie Aoyagi a fost o simpatică Doică, Bogdan Bârsănescu a adus datele cerute de nobilul Paris, deopotrivă plin de el şi îndurerat, Ştefan Răuţ a conturat un Părinte Lorenzo sobru şi adecvat ca linie, Gelu Râpă şi Anca Strnad au avut rigiditatea şi duritatea unor adevăraţi (părinţi) Montague, iar Antoniu Gheorghiu şi Cecilia Ursul au fost convingători în cuplul Capulet, asemeni Amaliei Mândruţiu în Rosalinda şi celor care au abordat roluri colorate în Prietene sau Fete de companie, în episodice prezenţe precum Alexandru Ducan în Escalus sau Andrada Dedu în Cârciumăreasa, alături de ansamblul care a dansat cu reală plăcere şi cu talent; toţi balerini sensibili şi expresivi, trăind intens bucuria, dragostea, disperarea, cu o sinceritate aparte, contribuind esenţial la recompunerea unei poveşti nemuritoare, la împlinirea unei producţii de certă valoare, onorând astfel numele maestrului Oleg Danovski, cuprins în titulatura teatrului. Şi, cu siguranţă, faptul că apreciata balerină Monica Cherecheş conduce compartimentul de balet reprezintă şi o garanţie a exigenţei în pregătirea fiecărui dansator şi un liant al acestora în jurul ideii de performanţă artistică şi de echipă, ea însăşi implicându-se, în noua montare, şi în calitate de asistent de coregrafie. Muzica superbă (înregistrată) şi luminile foarte bine realizate de Alexandru Urmeş au completat o versiune a baletului Romeo şi Julieta de Prokofiev pe care o sală arhiplină a ovaţionat-o, pe bună dreptate, şi care ar merita să fie văzută şi aplaudată şi de către publicul din alte mari oraşe ale ţării.

Opera „Elixirul dragostei”, de Donizetti

Chiar a doua zi, reluarea operei Elixirul dragostei de Donizetti a punctat o nouă pagină de succes în festival, de această dată doar datorită interpreţilor, nu şi celor care, cu ani în urmă, au montat lucrarea cu o uimitoare lipsă de inspiraţie, fără umor, cu un decor simplist, „la limita rezistenţei” (un fundal cenuşiu dintr-o pânză... goală, pe care uneori se roteşte o proiecţie cu fulgi-globuri albe pe fond albastru, structuri aproape simetrice şi identice din lemn „natur” cu trepte şi culoare ce amintesc de pridvoarele ţărăneşti, cu scaune, mese şi banchete albe de cafenea şi cu banere-firmă punctând locaţia, un cadru cu cortină roşie ce coboară şi se ridică precum „deux machina” însoţindu-l pe Dulcamara şi personaje gen Commedia dell`Arte), costume amalgamate ca epocă şi croială, de la halate portocalii şi şorţuri albe la rochii lungi şi pălării extravagante în tonuri pastel, „combinate” cu costumul albastru-lucios, ca de „magician”, al lui Dulcamara,  cămaşa largă, albă, purtată de Nemorino cu pantalon maro de stradă (pantofii „scâlciaţi” fiind însă o „găselniţă” plină de haz a... solistului), uniformele soldaţilor, albe cu dungă roşie, destul de insipide (fireturile şi epoleţii ofiţerului apropiindu-se de ceea ce ar fi trebuit), halatele de baie şi „turbanele”-prosop, totul alcătuind o imagine pestriţă şi fără haz (scenografia Cătălin Ionescu-Arbore), într-o regie plată, „subţire”, convenţională (semnată de bulgarul Ognian Draganov).

Opera „Elixirul dragostei”, de Donizetti

Din fericire, în acea seară, parte dintre solişti au propus propria viziune asupra eroilor întrupaţi, remarcându-se în special tenorul Robert Nagy, recunoscut prin talentul scenic, spontaneitatea reacţiilor şi poantele cu care însoţeşte fiecare replică, fiecare situaţie, dublând şi completând astfel expresivitatea vocală într-o evoluţie „de zile mari”, făcând deliciul publicului; în tânărul bas-bariton american Stephen Kaulana Foster a avut un partener amuzant, dezinvolt şi simpatic, creionând un Dulcamara când cu o perucă albă şi o barbă impozantă de... bătrân, când etalându-şi tinereţea şi părul negru (ideea îi aparţine, dar nu am reuşit să o înţeleg), înalt, suplu, cu glas generos condus cu acurateţe, evitând capcanele generate de lipsa de experienţă şi de aspectele de ordin tehnic ce se cer rezolvate, reliefând sensurile textului cu vervă şi charismă.

Sincer, aşteptam ca Adina să fie mult mai sprinţară şi cochetă, cu o strălucire juvenilă, dar soprana Mădălina Sandu a optat pentru o abordare „de linie”, destul de rezervată (deşi de-a lungul vremii, a realizat roluri de subretă apreciate chiar pe scena constănţeană), prioritară fiind preocuparea pentru rigoarea demersului vocal, într-o ţesătură solicitantă, rezolvată cu aplomb, nu şi cu exuberanţă.

De altfel, m-a surprins şi soprana Mihaela Eftimie care a apărut, în Gianetta, mai curând ca o doamnă impozantă decât ca o fată plină de viaţă dintr-un sat italian. Iar baritonul Marius Eftimie a cântat corect în Belcore, cu voce calitativă atent condusă, păstrând totuşi o atitudine lineară în planul jocului de scenă, destul de departe de infatuatul cuceritor cam cazon gândit de compozitor. O pată de culoare plină de farmec a adus balerina Luiza Brânzea în figurina-arlechin încântătoare şi graţioasă până şi în felul în care a oferit buchetele de flori la final. Corul (pregătit de Adrian Stanache) a cântat bine şi s-a încadrat în cerinţele regizorale (uneori cel puţin ciudate), iar orchestra a sunat corect, deşi speram să pună în evidenţă spumoasa scriitură donizettiană, dirijorul Radu Ciorei încercând să evite decalajele şi să coordoneze relaţia fosă-scenă cu rigoare, însă destul de „cuminte” ca expresivitate. Muzica îndrăgitei opere comice cucereşte de fiecare dată, iar interpretarea ei a adus, celor care au înfruntat vremea câinoasă pentru a veni în sală, clipe de bucurie şi de binevenită relaxare, ceea ce, de fapt, este esenţial, publicul fiind întotdeauna cel mai bun „barometru” în ce priveşte calitatea unei reprezentaţii.

Şi astfel, primele două zile de festival au atras, la Opera din Constanţa, prin calitate, prin diversitate şi, mai ales, prin faptul că toţi s-au implicat cu entuziasm şi cu mult suflet - o trăsătură regăsită din plin la managerul Daniela Vlădescu, reuşind, în ciuda dificultăţilor... de toate felurile, să-i „molipsească” pe cei din jur cu pasiunea sa investită în tot ce înseamnă actul artistic la teatrul liric de la malul mării.