Consacrat deja de filme răsunătoare ca „Întoarcerea“ (2003, Leul de Aur la Veneţia) sau „Leviathan“ (2014, nominalizare la Oscarul pentru film străin), regizorul rus Andrei Zviaghinţev (varianta în engleza internaţională: Andrey Zvyagintsev) – cu siguranţă, cel mai reputat din generaţia sa în cinematografia post-sovietică – şi-a prezentat cel mai recent film, „Nelyubov“ / „Fără iubire“, în competiţia Festivalului de la Cannes de anul trecut, unde-a câştigat un Premiu al Juriului. Pe lângă numeroase alte distincţii, cariera internaţională a filmului a fost certificată şi de nominalizarea la Oscarul pentru film într-o limbă străină, a doua pentru Zviaghinţev, dar nici de data aceasta onorată de „membrii Academiei“. Poate altădată.

O lume malignă

„Nelyubov“ a mai fost prezentat în Bucureşti la ediţia festivalului Les Films de Cannes din toamnă, beneficiind şi de o proiecţie suplimentară pentru a onora prezenţa-surpriză a autorului său, Andrei Zviaghinţev (Cristian Mungiu voia de mult să-l aducă în ţară, şi rămâne valabilă ideea unei retrospective integrale, la care regizorul să fie prezent). Pelicula era deja, însă, cumpărată de Independenţa Film, care-o distribuie acum unei audienţe mai largi. Proiecţia de la Cinema Union la care-am asistat atunci i-a impresionat profund pe spectatorii prezenţi, şi e de aşteptat (şi de dorit) ca acest lucru să se întâmple şi-acum.

Conştientizarea cumplitei realităţi survine întotdeauna „prea târziu“: Boris (Aleksey Rozin), în „Nelyubov“

Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că, prin acest film, regizorul rus a reuşit din nou să vorbească, nu atât minţii, cât sufletelor noastre, să le zguduie şi să le tulbure (filme ca „Întoarcerea“, „Elena“ sau „Leviathan“, care i-au jalonat cariera de până-acum, pentru cei care le-au văzut, au fost printre cele mai impresionante şi de neuitat din viaţă). Pentru titlul acestei noi producţii (scrisă de regizor împreună cu Oleg Neghin, colaborator al său mai vechi, inclusiv la „Leviathan“), Zviaghinţev a „inventat“ un cuvânt, „nelyubov“ („bez liubov“ ar fi fost varianta consacrată în rusă pentru „fără iubire“), în scopul de a reda acel vid, acea insatisfacţie („I can’t get no...“), acea emptiness de care suferă, în lumea noastră atât de malignă, sufletele care nu (se) iubesc.

Un băiat dispare

Zviaghinţev şi Neghin au mai inventat şi o situaţie, una extrem de dură şi de impresionantă, pentru a spune ceea ce aveau de spus: dispariţia unui copil, un băiat, Alioşa, de 12 ani. Pe cei doi scenarişti nu-i interesează însă ce s-a întâmplat până la urmă cu băiatul sau procesul efectiv de căutare-al acestuia şi efectele sale (ca-n românescul „Pororoca“ sau serialul argentinian recent „Grădina de bronz“), ci felul în care-această situaţie extremă reflectă vidul (existenţial) complet în care trăiesc părinţii copilului, lipsa totală a sentimentelor (dintre ei şi faţă de alţii), simptom al insensibilităţii generale din lumea contemporană atât de materialistă.

Jenia (Maryana Spivak) şi Boris (Aleksey Rozin, a lucrat cu regizorul şi la „Elena“ şi „Leviathan“) nu se mai iubesc, se află în plin proces de divorţ; fiecare are pe altcineva, dar din ce vedem e greu de spus că acele relaţii sunt chiar de iubire, sunt „iubirea“. Alioşa (Matvey Novikov) asistă, involuntar şi neştiut, la o ceartă dură a lor, care-l implică emoţional, iar de-a doua zi e dus, şi nu-l vom mai vedea nciodată.

Odiseea celor doi părinţi în căutarea fiului dispărut nu face decât să le (şi ne) releve acel „loveless“ dintre ei. Spre final, Zviaghinţev lărgeşte cadrul (prezentând în off un jurnal de ştiri de la televiziunea rusă, sunt anii cei mai intenşi ai conflictului din Donbas) pentru a ne face clar că acest „nelyubov“ e-al societăţii, nu numai al celor doi. „Fără dragoste“ e câteodată greu de privit, iar regizorul ar putea fi acuzat de cinism, dar un astfel de film e, uneori, necesar, pentru a ne face să ne punem, din nou, again and again, întrebarea din titlu: pentru ce trăim?.

Info

Fără iubire / Nelyubov / Loveless (coproducţie, 2017)
Regia: Andrei Zviaghinţev
Cu: Maryana Spivak, Aleksey Rozin, Matvey Novikov

5 stele

Citeşte şi:


portret de regizor Andrei Zviaghinţev

„Anti-Putin“ – cronica la filmul lui Andrei Zviaghinţev „Leviathan“ (2014)

Jurnal de Cannes

PORTRET DE REGIZOR

Claire Denis – autoare cu un cinema de-a dreptul masculin


Pentru că pe regizorul rus Andrei Zviaghinţev l-am prezentat cu ocazia vizitei sale la Bucureşti din toamna anului trecut, ne vom ocupa acum de altcineva. Regizoarea franceză Claire Denis a beneficiat recent de un film distribuit pe ecranele noastre, „Un beau soleil intérieur“ (2017), tradus „Lumina dinăuntru“ (adus de Independenţa Film). În măsura în care acest lucru nu a avut succes sau a trecut neobservat, este păcat, pentru că Denis nu numai că este unul dintre cele mai importante nume ale cinematografului (de artă) galic, ci este şi puţin probabil ca un film al ei să mai vadă curând cinematografele româneşti (cred că acesta e chiar primul), ea fiind posesoarea unui stil, chiar dacă apreciat, destul de dificil, greu de înghiţit de publicul larg.

O „fiică“ a Africii

Există însă un motiv pentru care oricine se poate duce să vadă „Lumina dinăuntru“, cât mai rulează în săli: prezenţa în rolul principal a actriţei Juliette Binoche, una dintre cele mai îndrăgite din Hexagon (la fel de fermecătoare ca-n tinereţe, şi ea a fost la Bucureşti toamna trecută), căreia îi stă alături, printre alţii, un Gérard Depardieu trecut demult de prima tinereţe. Cinefilii bucureşteni îşi amintesc c-au putut-o vedea în Capitală pe Claire Denis, invitată la un festival NexT, acum câţiva ani, în 2015, iar autoarea a impresionat atunci prin inflexibilitatea sa şi printr-o nesupunere facilă la rigorile unui Q&A (sau ale unui interviu) obişnuit.

Este o atitudine tipică pentru realizatoarea unui cinema destul de radical şi fără compromisuri, mai degrabă cerebral şi „masculin“, prin care regizoarea a reuşit să se impună într-o „lume a bărbaţilor“. Claire Denis e pariziană get-beget, născută pe 21 aprilie 1946, şi a semnat până acum 29 de titluri, incluzând scurtmetrajele şi documentarele TV (unul dintre ele dedicat, nu întâmplător, cineastului Jacques Rivette). Lungmetrajele care-au impus-o (mare parte din ele prezentate atunci la Bucureşti) au, în mai mică sau mai mare măsură, legătură cu Africa, locul în care artista a copilărit, şi abordează teme legate de colonialism.

Top 5 filme importante

1. Beau travail (Franţa, 1999)
2. White Material / Ţara mea (Franţa-Camerun, 2009)
3. 35 rhums (Franţa-Germania, 2008)
4. Chocolat (Franţa-RFG-Camerun, 1988)
5. L’intrus (Franţa, 2004)