Pe drumurile Franţei

Daniel şi Théo (Ange Dargent şi Théophile Baquet), acei ado minunaţi şi maşina lor camuflată

INGENUU Unul dintre cei mai inventivi cineaşti din istorie, francezul Michel Gondry, revine spectaculos cu „Microb şi Gazolină“, un film simplu şi curat, cum rar se mai fac astăzi. Dacă s-ar face mai multe filme ca acesta, lumea ar fi, poate, un loc mai bun.

În toată filmografia sa, regizorul francez Michel Gondry (52 de ani) s-a dovedit ceea ce se cheamă un bricoleur, un „manufacturier“, pasionat, chiar obsedat, de mecanisme şi maşinării, de construcţii mărunte şi ingenioase, cu condiţia ca acestea să fie făcute de mâna omului. Lucrul este cel mai vizibil în „La science des rêves“ (inexact tradus la noi „Arta viselor“) din 2006 – despre un visător cu ochii deschişi (Gael García Bernal) care-şi construieşte cu mâna lui un „studiou“ în care să-şi aducă visele în realitate –, dar îi străbate ca un fir roşu toate filmele pe care le-a realizat.

Gondry a început ca autor de videoclipuri, unele dintre cele mai ingenioase şi creative din istorie, executate pentru artişti prestigioşi (Björk, White Stripes, Massive Attack, The Chemical Brothers, Daft Punk etc.), şi a dat lovitura cu cel de-al doilea lungmetraj al său, „Eternal Sunshine of the Spotless Mind“ / „Strălucirea eternă a minţii neprihănite“ (2004). Aici, însăşi lumea psihicului uman este (re)construită în modul de care vorbeam, iar această înclinaţie obsesivă a autorului pentru „bricolaj“, maşinării etc. se vede clar şi în filme ulterioare, precum „Be Kind Rewind“ (2008 – splendid, despre un grup de puşti care recreează home-made filme celebre dintr-o videotecă) şi, mai recent, ecranizarea „Spuma zilelor“ (2013 – controversată, dar mie, personal, mi-a plăcut), în care îndrăzneşte să pună în imagini viziunea legendarului scriitor francez Boris Vian.

Străbătând câmpii şi ţărmuri

Aşadar, Michel Gondry nu se dezminte nici cu cel mai recent film al său, „Microbe et Gasoil“ / „Microb şi Gazolină“ (văzut în avanpremieră la Festivalul Filmului Francez, în Sala Elvire Popesco a Institutului Francez), unul dintre cele mai reuşite ale sale, tocmai datorită simplităţii şi clarităţii de care dă dovadă. Aici, doi prieteni la cataramă (purtând poreclele din titlu), doi băieţi din Versailles (deloc întâmplător, pentru că Versailles este şi oraşul natal al regizorului-scenarist), sătui de lipsa de înţelegere pe care-o primesc din partea familiilor şi a colegilor de şcoală, construiesc cu mâna lor, din vechituri găsite ici-colo, un automobil artizanal (camuflat ca o căsuţă cochetă cu muşcate la „fereşti“), cu care decid să străbată, în timpul vacanţei de vară, drumurile (mai mult sau mai puţin) prăfuite şi pustii, aşadar drumurile laterale, ale Franţei profunde şi rurale.

Odată plecaţi, cei doi (Daniel şi Théo pe numele lor reale) vor avea parte de numeroase aventuri, care de care mai comice – sunt sechestraţi de un dentist iubitor de copii, Microb îşi face, accidental, o tunsoare de samurai într-un bordel coreean, când totul părea pierdut, câştigă un concurs de desen şi se pot întoarce acasă etc. –, dar nu atât acestea sunt importante, cât viziunea pe care Gondry o are asupra lor şi asupra „sentimentelor“ aferente (un astfel de estetism al „lucrului bine făcut“ mai e împărtăşit, din cinemaul contemporan, doar de Wes Anderson, Spike Jonze şi de foarte puţini câţiva).

Tom şi Huck, secolul 21

Filmul celebrează, de fapt, adolescenţa, acea vârstă a „minunării“ la care nu ştii ce vei fi mai departe, dar poţi să fii totul, numai că tratează latura luminoasă a acesteia, nu cea dark, sumbră, întunecată, aşa cum o fac atâtea altele. În general, filmele lui Gondry te fac să crezi că viaţa e (mai) frumoasă, iar acest film cu eroi adolescenţi cu atât mai mult. Dacă s-ar face mai multe filme ca acesta, lumea ar fi, poate, un loc mai bun, numai că aceasta nu se prea întâmplă, pentru că noi, de fapt, nu (suntem în stare să) gândim astfel (câtă diferenţă, de exemplu, faţă de ratatul „Paper Towns“, care a rulat recent la noi!).

Cei doi eroi versaillezi pot avea un model îndepărtat pentru aventurile lor în cuplul Tom Sawyer şi Huck Finn creat de Mark Twain, prototip al prieteniei adolescentine cu trăznăile aferente (la noi ar fi „Cireşarii“ sau ratata „Rachetă albă“) – ca şi Huck, Gasoil (poreclă dată pentru că miroase tot timpul a benzină) are un tată agresiv (plus o mamă supraponderală), Microbe (pentru că-i mic de înălţime), cum ar veni Tom, vine dintr-o familie cu pretenţii (de nerecunoscut Audrey Tautou în rolul de compoziţie al mamei adolescentului).

Microb este şi el îndrăgostit de o fantomatică Laura, o colegă mai dezvoltată şi sexoasă, căreia trebuie să-i cucerească atenţia. Şi mai e cineva în acest film: Buster Keaton, „Mecanicul Generalei“ (dar şi cel din „Sherlock Jr.“ sau „Steamboat Bill, Jr.“), căruia pelicula îi aduce astfel un discret omagiu. Una din replicile cheie mi se pare cea rostită de eroi când nu se descurcă cu o porcărie de GSM: „Tehnologia digitală e pentru pămpălăi. Trăim încă în Epoca Hârtiei!“. Apropo de cultul manualului, de care vorbeam.

Info

Microb şi Gazolină / Microbe et Gasoil / Microbe & Gasoline (Franţa, 2015)
Regia: Michel Gondry
Cu: Ange Dargent, Théophile Baquet, Diane Besnier, Audrey Tautou

4 stele

Citeşte şi: un articol al meu despre filmul-interviu al lui Michel Gondry cu filozoful Noam Chomsky, „Is the Man Who Is Tall Happy?: An Animated Conversation with Noam Chomsky“ (2013)