„Parsifal” de Wagner, din nou la Ateneu

Dacă în anii '90 Christian Badea a dirijat, în doar câteva stagiuni la Metropolitan Opera din New York, 167 de spectacole, într-un repertoriu divers, apărând în acea perioadă fastă şi la pupitrul Staatsoper Viena sau la Covent Garden Londra, urmând apoi o îndelungată opţiune prioritar pentru spaţiul scandinav, în ultima vreme a devenit foarte activ în special la Filarmonica bucureşteană (unde este dirijor principal).

Anul trecut a lansat, în acest context, un proiect prin care a dorit să prezinte câte un act din opera Parsifal de Wagner, considerând că publicul trebuie să... descopere frumuseţea unei muzici prea puţin cântate la noi. La vremea respectivă am subliniat faptul că, la Bucureşti, încă din 1921 s-au montat, la Operă, mai toate creaţiile wagneriene, prezentându-se totodată în concert, la sala Radio, Tetralogia şi chiar Parsifal (integral) cu ansambluri şi solişti români de cotă internaţională, fără a mai vorbi despre aceleaşi repere incluse în ediţiile Festivalului „Enescu”, unul dintre soliştii invitaţi să evolueze la Ateneu regăsindu-se atunci într-o „echipă” superbă; iar dacă adăugăm şi Olandezul zburător pus în scenă (şi) în anul 2000 sau Lohengrin din 2011, producţie ce va fi reluată, de asemenea la Opera Naţională, chiar în săptămânile următoare, dar şi Tannhauser prezentat în concert în 2013, inclus însă pe afiş ca spectacol, la Opera Română din Cluj, în timp ce Opera Maghiară a abordat, nu demult, una dintre operele de tinereţe ale maestrului de la Bayreuth - Iubire interzisă -, rezultă un „tablou” ce contrazice fără dubiu „absenţa” sa din viaţa noastră muzicală, semn că, totuşi, am intrat demult în rândul lumii „civilizate” şi că, cel puţin din acest punct de vedere, nu suntem deloc... provinciali. Trist este faptul că s-au menţinut astfel de afirmaţii şi cu prilejul conferinţei de presă ce a prefaţat, în vară, prezentarea actului I din Parsifal (după ce în 2015 s-a cântat... actul III!) în 7-8 octombrie, marcând deschiderea stagiunii curente. Însuşi directorul general Andrei Dimitriu declara că ar trebui „să ieşim din tradiţia comodă, să dorim un spectacol neprovincial, de o rafinată ţinută”, deşi de-a lungul deceniilor, ca meloman, a avut prilejul să asiste la concerte şi spectacole realmente de neuitat, inclusiv în stagiunea Filarmonicii pe care o conduce de ani buni.

FOTO Roza Zah

Implicând şi ICR şi sponsori importanţi şi, evident, Fundaţia română pentru excelenţă în muzică înfiinţată chiar de el, Christian Badea a dorit să amplifice dimensiunea evenimentului - incontestabil în sine - şi prin programarea unei repetiţii generale cu public destinată în special tinerilor, cu intrare liberă, invitat fiind însuşi preşedintele Klaus Johannis, şi prin anunţarea unor cursuri de măiestrie oferite de către soliştii străini. Punctul de mare noutate şi atractivitate a fost considerat însă conceptul de spectacol gândit şi regizat de dirijor în spaţiul Ateneului, pornind de la structura propusă anul trecut, cu jocuri de lumini, corul bărbătesc înconjurând lojile cu candele în mâini, corul de femei amplasat în afara sălii, atunci pe treptele laterale, acum în rotondă pentru a se auzi (prin difuzoare) estompat, ca un cor al îngerilor, soliştii stând şi de această dată pe platforme ce acopereau „alveolele” laterale ale scenei, adăugându-se o pasarelă pe deasupra orchestrei, utilizată abia spre final, când 12 elevi (probabil) de la Liceul de coregrafie au urcat pentru a dezveli şi a „flanca” Potirul Graalului. Interpreţii au purtat costume destul de eclectice, actuale sau cu trimitere (în parte) la vechile legende germanice, o altă noutate fiind „călătoria” posibil iniţiatică prin care Gurnemanz îi dezvăluie lui Parsifal... fresca Ateneului, luminată în fascicole succesive (deşi cu siguranţă nici dacii şi nici Mihai Viteazul sau alte repere din istoria noastră, regăsite în acea pictură, nu aveau vreo legătură cu subiectul wagnerian, dar s-a dorit o „valorizare” simbolică a imaginilor aflate la îndemână...), eroii parcurgând astfel, la rândul lor, culoarul din prejama lojilor, concretizând în acest mod şi intenţia declarată de a include publicul în „acţiune”.

FOTO Roza Zah

Şi acum, întunericul total aşternut peste sală şi scenă, la începutul şi la sfârşitul actului, a fost de efect, închizând, ca între coperţi cu un anume mister, derularea muzicii care curge fără întrerupere, timp de două ore, cu ample recitative-monolog întrerupte de scurte intervenţii solistice sau de ansamblu ale unor tineri de la ONB - mezzosoprana Sidonia Nica (Al doilea scutier, Vocea din cer), tenorul Liviu Indricău (Al treilea scutier), bas-baritonul Iustinian Zetea (Al doilea cavaler), basul Marius Boloş (Titurel) - sau de la Filarmonică - soprana Iulia Artamanov (Primul scutier), tenorii Adrian Dumitru (Al patrulea scutier) şi Ionuţ Popescu (Primul cavaler) -, rezolvând corect scriitura, încercând să se apropie şi de emisia şi de pronunţia cerută. Ultima operă wagneriană este, de fapt, extrem de statică, deci mişcarea se rezumă oricum la gesturi şi atitudini minime, prioritară fiind sublinierea sensurilor filosofice ale textului, aspecte puse în valoare de oaspeţi vestiţi pe care (în general) i-am apreciat la superlativ şi în precedenta secvenţă din Parsifal; începând, desigur, cu formidabilul bas Eric Halfvarson, a cărui voce „de tunet” este dublată de o ştiinţă a cântului wagnerian şi de o manieră de a rosti cuvântul, de a reliefa accente şi subtilităţi de expresie cu o artă şi o inteligenţă de maestru, dozând şi colorând discursul aproape neîntrerupt prin alternarea unor replici tăioase cu altele abia şoptite, uşoara fanare timbrală determinată de trecerea anilor rămânând aproape neobservată în „întregul” fascinant al demersului său interpretativ. Iar talentul de actor s-a vădit şi în forţa gesturilor restrânse şi în mimica adecvată eroului, remarcate şi în momentele când s-a aflat în preajma spectatorilor.

FOTO Roza Zah

În 2015 l-am descoperit cu încântare, în rolul Amfortas, pe baritonul maghiar Bela Perencz, şi acum excepţional artist cu glas generos, cald, cu o „şcoală” a cântului german impecabilă, păstrând permanent „linia mare” şi încărcătura specifică „melodiei infinite” wagneriene, având şi o prestanţă scenică pe măsură şi o eleganţă aparte - un muzician pe care, sincer, mi-aş dori să-l reascult şi în alte partituri de anvergură. Şi de această dată, tenorul Stefan Vinke a susţinut rolul Parsifal cu acurateţe, fără a aduce ceva special, destul de monocolor şi detaşat până şi în modul de a-l urma pe Amfortas în drumul... prin sală, contrastând astfel pregnant cu expresia concentrată a lui Halfvarson. O noutate a fost însă apariţia mezzosopranei Petra Lang în rolul Kundry, solistă pe care, în 2011, am apreciat-o cu deosebire pentru excelenta realizare a rolului Ortrud din Lohengrin, la ONB, aşteptată acum să reediteze performanţa vocal-expresivă din acea seară; chiar dacă primul act din Parsifal nu-i oferă o desfăşurare prea amplă, am regăsit glasul vibrant, frazarea şi cunoaşterea stilistică remarcabilă, de asemenea investirea „scenică” în trăirea personajului, dar au frapat şi o anume atenuare a reliefurilor şi diferenţele de registre şi uşoara inconsistenţă în mediu, datorate, probabil, oboselii sau patinei timpului.

FOTO Roza Zah

O pondere cu totul aparte a avut, firesc, orchestra care, ca şi în prima „experienţă” din cadrul proiectului început stagiunea trecută, a demonstrat din plin că poate aborda şi muzica wagneriană la cotele performanţei, în măsura în care instrumentiştii rezonează cu partitura şi cu cerinţele dirijorale, sunând omogen, cu o densitate adesea impresionantă, având şi „greutatea” şi transparenţa şi unitatea unei construcţii monumentale şi solicitante nu doar prin complexitatea scriiturii, ci şi prin evoluţia neîntreruptă, de-a lungul celor două ore de muzică, în care totul s-a derulat fluent, logic şi cu o tensiune interioară percepută cu acuitate de public; şi cea mai bună dovadă în acest sens a fost liniştea deplină ce „plutea” peste sală, spectatorii „uitând”, din fericire, să tuşească sau să facă cel mai mic zgomot. Gestica precisă, uneori largă, eficientă şi indicaţiile clare date de Christian Badea (relaţionând cu rigoare ansamblurile aflate pe podium, în sală sau în rotondă - acestea, desigur, cu ajutorul monitoarelor) au contribuit, evident, la realizarea contururilor „de largă respiraţie” unanim apreciate de către cei ce au asistat la seara inaugurală a stagiunii (când se anunţa „sold out”, dar şi în loji şi la parter au rămas destule locuri goale...). La rândul său, corul Filarmonicii (pregătit de Iosif-Ion Prunner) a cântat bine şi în stil, cu o subliniere specială pentru corul bărbătesc, intrând prin sală, „jucând” convingător, purtând pe targă „lebăda albă”, schiţând îmbrăţişări sau strângeri de mână conform regiei, cântând deci fără partitură - aspecte ce ies din cadrul obişnuit al activităţii lor curente; din depărtare, glasurile feminine s-au auzit în general frumos, obţinând efectul scontat, asemeni Corului de copii Radio (condus de Voicu Popescu) „filarmoniştii” convingând că se pot ridica la un nivel redutabil atunci când îşi doresc cu adevărat sau, de ce să nu recunoaştem, când vor să convingă că... se poate.

La final, întreaga energie acumulată a explodat, literalmente, în ovaţii şi aplauze  entuziaste, prelungite minute bune, răsplătind astfel o realizare muzical-artistică purtând aura evenimentului datorită tuturor interpreţilor care, probabil, vor reveni pe podiumul Ateneului şi pentru... actul II din Parsifal. Dar până atunci, cu siguranţă publicul va urmări, la ONB, reluarea operei Lohengrin - încă o dovadă că... şi la noi se cântă Wagner... în firea lucrurilor.