Părintele şcolii româneşti de regie

Părintele şcolii româneşti de regie

Regizorul Radu Penciulescu va prezenta spectacolul „Macbeth“ în Festivalul Naţional de Teatru

Octogenarul Radu Penciulescu este unul dintre cei mai importanţi regizori şi profesori de teatru, din România şi din lume. Născut în 1930, Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, unde a fost coleg cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

După absolvire (1955), a fost regizor angajat la Oradea şi a lucrat la Craiova, unde director tocmai devenise Vlad Mugur. În 1964, a înfiinţat Teatrul Mic şi i-a devenit primul director (post din care şi-a dat demisia în 1969), perioadă în care era şi profesor la Institutul de Teatru (unde existau două clase de regie, una a lui Penciulescu, cealaltă a lui David Esrig). A montat spectacole de referinţă, precum „Doi pe un balansoar" (cu Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc), „Richard II", „Tango", „Dansul sergentului Musgrave", „Regele Lear" la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), „Woyzeck" la Piatra Neamţ, „Vicarul" la „Bulandra".

A fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai cerebrali ai generaţiei sale. În 1973 a plecat din ţară, stabilindu-se în Suedia, unde a ocupat postul de profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö până la pensionare.

A lucrat mult în străinătate, în SUA, Canada, Franţa, Suedia, Belgia şi Scoţia. A avut elevi care îi pronunţă numele ori de câte ori aceştia vorbesc despre maeştrii lor, pe regizorii Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornişteanu, Florin Fătulescu, Petrică Ionescu, Alexa Visarion, Andrei Belgrader. După 1990, Radu Penciulescu a lucrat în România doar în sistem de workshop (la TNB, pe teme shakespeariene, sau la Olăneşti, pe texte din Cehov), cu o singură excepţie: „Celălalt Cioran", un scenariu după „Caietele" lui Emil Cioran, subintitulat „atelier-lectură", realizat de criticul George Banu în colaborare cu Radu Penciulescu în 2002, la TNB.

A mai montat la TNB „Legenda Marelui Inchizitor", dramatizare după un capitol din romanul „Fraţii Karamazov", de F. M. Dostoievski, cu Victor Rebengiuc, în 2009, şi „Macbeth", de Shakespeare, cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu, în 2011. „Macbeth" se va juca joi, 3 noiembrie, şi vineri, 4 noiembrie, de la ora 18.00, la Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti.

O relaţie specială cu teatrul

La un atelier de lucru cu studenţii   Foto: TNB

Radu Penciulescu a fost invitat de Teatrul Naţional Bucureşti în seria Conferinţelor Teatrului Naţional să vorbească despre „actor, pedagogie şi text", la sfârşitul lui 2009. În această conferinţă, făcându-şi autoportretul, Radu Penciulescu a spus că relaţia lui cu teatrul n-a fost întotdeauna simplă, ci una de „iubire-ură".

A condamnat cabotinismul şi artificialitatea. Experienţa americană i-a lăsat un gust „sălciu", după cum el însuşi a povestit. În SUA, actorii veneau la regizor cu un respect care probabil nu era adevărat - respectul puterii -, şi‑l întrebau: „How do you want me to be?" („Cum vrei să fiu?"). Iar în momentul în care Radu Penciulescu le răspundea: „Dar tu ce părere ai? Hai să ne apucăm să facem împreună ceea ce tu vrei să faci", actorii deveneau confuzi, gândindu-se că regizorul le întinde, cumva, o capcană.

Lucrurile care l-au uimit pe Radu Penciulescu

Regizorul a vorbit şi despre viziunile originale care l-au impresionat, de-a lungul vieţii. „La un moment dat, Lucian Pintilie a pus în scenă la Bulandra «Livada de vişini» - mi-a venit în minte «Livada» că se joacă şi acum aici (la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Felix Alexa - n.r.), a mai pus-o şi Andrei Şerban la New York... am mai pus-o şi eu, în Canada, şi noi toţi ne căzneam să dăm o imagine a livezii", a povestit Radu Penciulescu.

Regizorul a fost uimit să vadă cum Pintilie a ilustrat prezenţa livezii fără nicio aluzie vizuală la livada de vişini. „Actul al doilea se petrecea într-un lan de grâu, dar de grâu adevărat! Scena era galbenă şi actorii erau în grâu până la jumătate! Ei, mi-am adus aminte de asta! Zic: «Asta da idee!». Nici nu mi-a venit să mă întorc să-i zic: «Colegule, ce idee!». Doar că m-a strâns de gât în momentul în care am văzut-o."

Într-un interviu pentru revista „Teatrul azi", Penciulescu a amintit de filmul său preferat şi de scriitorul la care se întoarce de fiecare dată: „Filmul care îmi place cel mai tare, filmul meu favorit, este «Amarcord». Ăsta e filmul vieţii mele. Şi Fellini este regizorul pentru mine. Nu înseamnă că e cel mai bun film. Mai sunt şi altele care-s mai bune, dar mie asta îmi dă satisfacţii totale. E uman... ", a spus Penciulescu.

Regizorul a mărturisit că „nu este nici mistic, nici alt­fel", dar „Demonii" este romanul său de căpătâi. „Citesc Dostoievski de la A la Z la fiecare douăzeci de ani. Mai trec douăzeci de ani, iar îl citesc... mai trec douăzeci de ani, iar. L-am citit de vreo trei ori până acum".

"Teatrul e un joc. Aşa cum, când eram copil, făceam un cerc şi săream cu un picior în cerc şi cu un picior în afara cercului, teatrul porneşte de aici şi se întoarce aici."
Radu Penciulescu
regizor

Când a fost fericit Radu Penciulescu

Regizorul Radu Penciulescu va prezenta spectacolul „Macbeth“ în Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 28 octombrie – 6 noiembrie 2011)   Foto: Publimedia



Radu Penciulescu povesteşte: „Acum câţiva ani, într-un început de vară, eram în Franţa, într-un sat, cu feciorul meu, care, ca toţi adolescenţii, stătea treaz toată noaptea şi dormea toată ziua, şi eu, care mă sculasem dimineaţă - pe la 6.30, era soare, era frumos -, pe la 8.30 m-am dus la cafenea. Ce să fac, simţeam nevoia comunicării cu lumea. Şi m-am dus. Înainte de a ajunge la cafenea, mi-am cumpărat ziarul meu favorit, «Libération», în timpul ăla fumam pipă - acum nu-mi mai dă voie medicul. Mă aşez la o masă pe stradă şi mă uit la lumină. Nu fumam, dar îmi încărcam pipa. Totdeauna am avut o plăcere senzorială excesivă când mă jucam cu instrumentele mele de fumat, mult mai mult decât fumatul în sine. Mi-adusese cafeaua, cu mâna cealaltă învârteam în cafea, pe masă era ziarul şi eu mă simţeam bine, dar nu reflectam la mine însumi, eram inconştient de toate astea. La un moment dat, se opreşte la trei metri de mine un domn pe care nu l‑am cunoscut, nu l-am văzut în viaţa mea, care se uită la mine aproape provocator. El se uită la mine aşa şi la un moment dat zâmbeşte şi spune: «Domnule, dumneavoastră sunteţi imaginea însăşi a fericirii!». Şi pleacă. Şi mi-am dat seama, analizând după aia, că aşa era. Dar eu, înainte, nu eram conştient că mi-e bine. Înainte mi-era doar bine, fără ca eu să fiu şi conştient că mi-e bine. Ei, şi atunci m-am gândit direct că asta este meseria noastră de actori - să facem vizibil invizibilul".

Fragment din caietul Conferinţelor Teatrului Naţional

citeste totul despre: