În faţa geamului începe să înfrunzească
Umilul copac ciuntit de care mi-e milă
Toată noaptea a trudit să-şi desfacă antenele
Captează din aer un mister doar de el ştiut.
 
Rând pe rând îi tăiseră crengile, mai pe toate
Cei  veniţi cu cablurile actualităţilor, iar acum
Ele atârnă pe ziduri, ca trecutul nostru eviscerat,
Spintecat, de care nimeni nu-şi mai aduce aminte.
 
Pe alte cabluri circulă alte orori în digestia întâmplărilor,
Gâlgâie hidoşenia lumii, suferinţa şi disperarea,
Undeva într-un spital, secerat de ultima deflagraţie
Un ciung începe să-şi viseze dureros restul ciotului.
 
În nopţile lor anonime lanurile de rapiţă respiră
Cu o intensitate de sânge verde-galben spre galaxii,
În noi încă nu circulă seva vreunei speranţe
Numai noi nu ştim să ne înmugurim învierea.
 
Va trece pe lângă noi şi acest nou miracol
Vom crede în continuare că viaţa ne e datoare,
Iarba şi câteva flori şi câţiva lăstari săraci
Vor continua să muncească şi pentru noi. Până când?