Oscaruri antisistem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Richard Jewell

Un om mărunt intră fără voia lui în dinţii unui implacabil malaxor birocratico-mediatic, care se opreşte din clefăit neverosimil de greu - nu pentru că întâmpină o rezistenţă cât de cât coerentă din partea eroului, ci din inerţie.

Evenimentul declanşator e prefigurat de un prim concert public, unde atât protagonistul, cât şi negativii filmului, sunt prezenţi în calitate oficială. E un bun prilej pentru ca diferenţa dintre cele două tabere să fie deja vizibilă. Richard Jewell (Paul Walter Hauser) găseşte în uniformă un nesperat prilej pentru a-şi obloji stima de sine, echivalând însărcinarea primită, aceea de agent de pază, cu o etapă în ascensiunea sa profesională către statutul de poliţist sau de agent FBI. Pe de altă parte, pentru Tom Shaw (Jon Hamm), care chiar e agent FBI, sarcina e sub demnitatea lui, aşa că nu pierde niciun motiv să-şi etaleze lehamitea, dacă nu dezgustul. Jurnalista Kathy Scruggs îi împărtăşeşte lipsa de entuziasm. Atunci când îl invită pe Shaw să danseze, o face în disperare de cauză, din plictiseală, dacă nu cumva din calcul. Pe scurt, ceea ce o animă ori nu e emoţie deloc, ori e o emoţie de o calitate inferioară, prin comparaţie cu bucuria lui Jewell şi a mamei sale, Barbara Jewell (Kathy Bates, nominalizată la Oscarul pentru cel mai bun rol secundar feminin), care la rândul lor dansează pe muzica lui Kenny Rogers.

De-a lungul întregului film, tuşele care îi separă pe Jewell de Shaw şi Scruggs rămân la fel de apăsate.  Dacă Scruggs îşi dispreţuieşte colegele, ridiculizându-le cu fiecare ocazie, Jewell nu le poartă niciodată pică anchetatorilor, nici măcar atunci când îi răvăşesc casa şi găsesc de cuviinţă să confişte lenjeria intimă a mamei sale. De altfel, Barbara e singura persoană de sex feminin cu care Richard interacţionează constant. Celibatului său stângaci, i se oferă drept contrapondere masculinitatea colţuroasă a lui Shaw şi libertinajul interesat al lui Kathy, ale cărei aptitudini de jurnalistă par să se limiteze la disponibilitatea surselor sale de a întreţine relaţii intime cu ea.

Scenaristul Billy Ray ocoleşte cu foarte mare grijă detaliile care l-ar putea pune pe Jewell într-o lumină cât de cât proastă. Eroul lui nu e un exemplu de elocinţă, iar inteligenţa sa e departe de a fi sclipitoare. Dar ştim deja că nu e nimic în neregulă cu asta, cel puţin de la Forrest Gump încoace. Atâta doar că acest om de rând, americanul simplu, poate aiurit, poate păgubos, dar cu un fond bun, pe care altădată l-ar fi interpretat Tom Hanks sau James Stewart, e înlocuit, în cel mai recent film al veteranului Clint Eastwood, de un personaj care se apropie periculos de mult de definiţia unui redneck. Umanitatea lui simplă, când placidă, când bonomă, până la un punct ataşantă, rămâne aceea a unui colecţionar de arme, al cărui hobby este tirul cu arma semiautomată, care poate cunoaşte unul sau mai mulţi membri Ku Klux Klan, poate nu cunoaşte niciunul, nici el nu poate şti sigur.

La urma urmei, e firesc ca definiţia acestui arhetip al eroului comun, deci cumsecade, să fie fluidă. Ceva din America lui Stewart s-a păstrat şi în America lui Hanks. Dar şi una, şi cealaltă au foarte puţine în comun cu o treia Americă: cea a lui Trump.

Dacă, în “Richard Jewell”, în calea protagonistului stă statul (dublat, e drept, de presă), în “Ford v Ferrari” (Premiul pentru cel mai bun montaj şi Premiul pentru cel mai bun sunet la Premiile Oscar 2020), în rolul negativului e o corporaţie, văzută ca mediu incompatibil cu individualitatea umană. Între chipurile pe care această corporaţie le primeşte, adică directorul general şi directorii executivi ai companiei, există diferite grade de câinoşenie. Lui Henry Ford al IIlea, i se pot ierta alegerile nefericite, atunci când e prost sfătuit. Lee Iacocca (Jon Bernthal) pactizează ocazional cu Ken Miles şi cu Carroll Shelby, şoferi de geniu şi totodată pozitivii filmului. În sfârşit, pe Leo Beebe (Josh Lucas), preocuparea pentru marketing îl face să fie din capul locului moralmente viciat, iar scenariştii Jez Butterworth, John-Henry Butterworth şi Jason Keller au grijă să îl pună în suficiente situaţii deloc măgulitoare, atât de multe, încât la final, e de mirare că nu e cadorisit de Shelby cu tradiţionalul pumn în bot.

Sper deosebire de Jewell, Miles şi Shelby sunt departe de tipul personajului banal, a omului de pe stradă care îşi vede de treabă, ci sunt şi unul, şi celălalt dotaţi cu însuşiri excepţionale. Altfel spus, într-un western, dacă Jewell ar fi fermierul care îşi vede de treaba lui, Miles şi Shelby ar fi şerifii care nimeresc floarea de cactus oricât de departe s-ar afla de ea.

Un film ca “Le Mans“, cel din 1971, nu avea nevoie de şerifi şi de indieni, de pozitivi sau de negativi, la fel cum nu avea nevoie de intrigă. Idila abia schiţată care ţine loc de fir narativ e acolo doar ca interludiu, ce contează e că nişte şoferi, dintre care unii se întâmplă să fie şi actori, conduc nişte maşini de curse, iar un iubitor de maşini, care se întâmplă să fie şi regizor, îi filmează. Din cursele lui “Ford v Ferrari”, înţelegi că o maşină o depăşeşte pe o alta doar din exclamaţiile de tipul Hai, fetiţa, ştiu că poţi!”, din interjecţii şi din reaction shots (ale şoferilor, ale membrilor echipei, ale membrilor familiilor lor). Regizorul James Mangold ştie să filmeze o cursă de maşini în acelaşi mod în care regizorii seriei “Transformers” ştiu să filmeze o luptă, realitate pe care n-o pot schimba toate lens flare-urile din lume.

Greta Gerwig, pe de altă parte, se bizuieşte în exces, în al doilea lungmetraj pe care îl semnează (“Little Women”, nominalizat la 6 categorii), pe slowmotion-uri (atât de evidente, încât nu s-ar vedea mai bine nici precedate de un intertitlu cu textul ŞI TIMPUL PARCĂ STĂTEA ÎN LOC), pe discontinuitatea temporală (confuzantă), pe muzică (omniprezentă), dar mai ales pe montaj şi mişcare. Aproape că nu există secvenţă de dialog care să nu fie filmată în plan-contraplan. Montajul e alert şi când trebuie, şi când nu trebuie, din cea de-a doua categorie făcând parte monologul lui Amy March, la capătul căruia privirea actriţei Florence Pugh e atât de ascuţită, încât e de mirare că nu rupe pânza ecranului. Când cadrele sunt totuşi mai lungi, se mişcă fie camera, aflată într-un du-te vino altfel profesionist executat, fie personajele, care dănţuiesc sau pur şi simplu forfotesc.  

De data aceasta, colosul împotriva căruia protagonistele luptă, cu succes relativ, este patriarhatul. Deşi acţiunea se petrece în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, filmul fiind o ecranizare a romanului omonim al Louisei May Alcott, eroina Jo March se răzvrăteşte împotriva statutului său cu un ce de o calitate contemporană. Modul în care actriţa Saoirse Ronan îşi joacă revolta, prin expresiile faciale şi prin limbajul ei corporal, e mai puţin din America Războiului Civil şi mult mai mult dintr-un mediu foarte familiar Gretei Gerwig: cel al intelectualilor new yorkezi de Greenwich Village. Acelaşi lucru e valabil pentru tomnaticul Timothy Chalamet, care, interpretându-l pe Laurie, maimuţăreşte un dans de cameră cu spasme de rocker. Contribuie la senzaţia ocazională de indie de Sundance sau de mumblecore istoric faptul că toate cele patru surori care dau titlul filmului au ambiţii artistice: Jo e pe cale să devină scriitoare, Meg are talent actoricesc, Amy pictează, în timp ce Beth e o foarte înzestrată pianistă. Însă asta nu-i poate fi imputat lui Gerwig, al cărei film rămâne, totuşi, o ecranizare.

Spre meritul ei, cineasta găseşte o metodă ingenioasă de a nu submina mesajul feminist al filmului ei, atunci când pune pe plan secund romanţa lui Jo şi a lui Friedrich. Sărutul în ploaie şi făgăduinţele fierbinţi sunt arătate şi ridiculizate în acelaşi timp, prin transformarea lor în capitolul final al romanului lui Jo, adică prin prezentarea lor în cadru. Asta îi permite lui Gerwig să echivaleze happy endul cu succesul profesional, mai degrabă decât personal, al eroinei sale.

Prin aceasta, face ca militantismul filmului să scoată măcar un pic capul din maldărul de drăgălăşenie şi de crinolină sub care a stat culcuşit până atunci. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite