Articol publicat pe blogul Despre Opera.

 

Compasiune

Sigur, speranţa ne face să fim încrezători că totul va reveni la normal. E o chestiune de două luni, cât durează starea de urgenţă. Ba nu, încă puţin, ca să se termine de tot epidemia. Ah! Tot nu, căci iată, a revenit la noi, iar în lume, ritmul îmbolnăvirilor este ameţitor. Pe lângă victimele medicale ale virusului avem victimele sociale, cei care nu pot să-şi practice meseria sau arta.

În acelaşi timp, în plină stare de urgenţă, Internetul a revărsat peste publicul blocat în case munţi de spectacole înregistrate. Pentru ca spectatorii să nu-i uite pe artişti şi nici locurile în care s-au întâlnit cu ei, trăind împreună emoţia comună a scenei şi a publicului. Teatrul şi muzica au suferit şi suferă în continuare cel mai mult.

Toată planeta artistică e în căutare de soluţii pentru revenirea artiştilor pe scenă. Dar oricâte eforturi creatoare s-ar face în această direcţie, câţi spectatori vor veni? Ce se va întâmpla într-o sală de concert, cu toate normele de distanţare socială aplicate riguros, dacă unui spectator i se va face rău şi va avea o criză de tuse seacă? Unde mai pui teama firească a publicului tipic de concert simfonic sau de operă: matur, cu venituri rezonabile, pentru care muzica de acest tip, aflată în stratosfera piramidei lui Maslow, e foarte importantă. Însă tot acest public se află în zona cu riscul cel mai ridicat de mortalitate în caz de infectare.

Dezolare

Dacă Metropolitan a trecut de suta de transmisiuni ale unor spectacole fabuloase, cele mai importante teatre de operă au menţinut un dialog permanent cu spectatorii, oferind amintiri care mai de care mai frumoase. E greu să ignori milionul de spectatori online ai Lacului lebedelor transmis de Bolşoi. E imposibil să nu găseşti ceva de văzut în fiecare zi pe serviciul de streaming al Wiener Staatsoper, sau în colecţia federativă a website-ului Operavision.

Şi instituţiile de spectacol româneşti au fost nevoite să-şi arate arhivele. Cu foarte puţine excepţii (Festivalul Enescu sau Opera Iaşi sunt două exemple), tot ceea ce am văzut pe ecrane a fost un tablou al neputinţei şi al lipsei de profesionalism. Filmări de nivel sub amator, sunet precar, audienţe penibile, pe scurt: o ruşine.

Revoltă

În aceste condiţii, am putut observa că împăratul e gol. Toată cultura naţională instituţionalizată îşi justifică existenţa şi subvenţia prin celebra sintagmă a „promovării imaginii României în lume”. E foarte vizibil acum cât de departe suntem de acest mesaj. Până când va promova ceva imagine vreo instituţie culturală românească, măcar sporadic, mai sunt încă vreo câteva zeci de ţări care fac asta nu doar mult mai bine decât noi, dar şi continuu, într-un ritm susţinut. Ca nişte alergători de maraton care trec în viteză pe lângă un sprinter bătrân şi gras.

Toate ţările din Uniunea Europeană au implementate strategii culturale. Şi toate aceste strategii culturale prevăd, printre alte puncte importante, tot promovarea culturii dintr-o ţară în lume. De ce nu putem s-o facem cum trebuie? Motivul e copilăresc de simplu: pentru că nu ne propunem să excelăm în nimic, ci doar să bifăm criterii pentru obţinerea finanţării de stat.

Şi România are o strategie culturală, publicată chiar pe website-ul ministerului culturii, aici. Un document lipsit de orice viziune, neasumat de nimeni, imposibil de citit, enorm de lung, mai incoerent decât o dare de seamă a unei secţii de propagandă la o plenară PCR de pe vremuri.

Speranţă

Dar… un document care expiră anul acesta. Ceea ce înseamnă că, după alegeri, noul guvern va desemna un ministru al culturii să elaboreze o nouă strategie, pe un număr oarecare de ani.

Care este miza? Criza instituţiilor culturale şi nivelul foarte slab arătat în imaginile de arhivă ţine loc pentru o întreagă analiză a unei situaţii foarte proaste. În acelaşi timp, România urmează să primească mulţi bani de la Uniunea Europeană, într-un efort de solidaritate, pentru redresarea economică. Vorbim totuşi de un potenţial de 33 de miliarde de euro, din care o mică parte ar putea fi alocaţi şi culturii.

Cu alte cuvinte, avem o mare oportunitate de a reforma cultura, aşezând excelenţa artistică drept pilon şi obiectiv al activităţii. Vom avea şi banii. Tot ce mai trebuie este voinţa de a schimba în bine România şi viziunea necesară acestei schimbări.

Cum se poziţionează partidele politice faţă de criza din cultură, în acest context?

USR

Dacă, la alegerile prezidenţiale, USR n-a fost interesat de domeniul culturii (vezi articolul mai vechi: Noul preşedinte al României este…), locul gol de comunicator pe acest subiect a fost ocupat de inenarabilul Vlad Alexandrescu, ministru demis ruşinos în 2016, chiar la cererea preşedintelui Iohannis, pentru nenumăratele gafe făcute în gestionarea scandalului de la Opera Naţională. Alexandrescu revine cu o mai veche temă de-a sa, aceea de a modifica Ordonanţa de Urgenţă care reglementează concursurile de ocupare a funcţiilor de manageri culturali de stat. Aparent, ideea pare reformatoare, dar e compromisă de substratul ei, acela de a-l îndepărta cât mai repede pe dl Ion Caramitru de la direcţia Teatrului Naţional, un obiectiv care are valoare de ricoşeu către multe alte instituţii, cauzând deja situaţii absurde. Deocamdată, iniţiativa lui Alexandrescu a trecut de Senat, dar guvernul i-a dat aviz negativ, aşa că probabilitatea cea mai mare este ca totul să moară în Camera Deputaţilor.

PNL

Sigur, guvernul Orban are de gestionat o criză naţională, tocmai când epidemia pare să fi erupt din nou, la un nivel comparabil cu cel din timpul stării de urgenţă. Dar asta nu-l scuză pe ministrul culturii, dl Bogdan Gheorghiu, care pare să nu fi avut nici cea mai mică contribuţie în elaborarea unui document guvernamental privind relansarea economică şi investiţiile de stat pentru următorii zece ani. Într-adevăr, pe lângă inepţii precum ambiţia de a construi … 400 de Km de autostradă până în anul 2030 (adică 40 de Km pe an?), PNL omite cu totul cultura din prezentarea trimisă presei, care a catalogat documentul drept un fel de „Plan Marshall” balcanic. Care va fi costul electoral al acestei omisiuni, vom vedea la toamnă.

PSD

Surprins în interimat de criza sanitară, într-un moment de tranziţie de la conducerea dezastruoasă a lui Liviu Dragnea spre o nouă formulă, PSD se exprimă pe mai multe voci. Mai întâi, prin Lucian Romaşcanu, coautor al iniţiativei legislative a lui Vlad Alexandrescu, despre care am vorbit mai sus.

Mult mai interesant este demersul dlui Ionuţ Vulpescu. Fost ministru al culturii în mai multe rânduri, politicianul PSD a avut mereu o atitudine sobră şi un modus operandisde tip „tace şi face”. Cel puţin două dintre măsurile sale sunt astăzi fundamentale în funcţionarea culturii, cu toate că aproape nimeni nu mai ştie că el le-a iniţiat: e vorba despre decizia de a direcţiona o parte din profiturile Loteriei Naţionale către cultură şi de dublarea salariilor artiştilor din instituţiile subordonate ministerului culturii. Efectul acestor măsuri, în timp, demonstrează că Ionuţ Vulpescu are potenţialul de a genera o viziune culturală.

Documentul său, Romanian Culture After Lockdown, vizează exclusiv redresarea sectorului cultural printr-o serie de 40 de măsuri inspirate atât de acţiunile celorlalte ţări din Uniunea Europeană, cât şi de inacţiunile guvernului Orban. Ceea ce e şi normal pentru reprezentantul unui partid care se află în opoziţie în acest moment. Cele 40 de măsuri nu  sunt structurate pe nişte direcţii fundamentale, ceea ce accentuează senzaţia de necesitate în a fi aplicate imediat, şi sunt un bun exemplu de valori social democrate, ce prioritizează protecţia socială şi solidaritatea. În mod normal, această platformă ar trebui să-l propulseze pe Ionuţ Vulpescu atât în propriul său partid, cât şi în alegeri, într-o poziţie de unde să poată să le şi pună în practică. Fie şi numai pentru simplul motiv că e, cel puţin deocamdată, singurul demers coerent în ceea ce priveşte redresarea culturii, urmată apoi de construcţie.

Iar aici e nevoie de formularea unei viziuni despre cum vrem să arate cultura naţională peste zece ani (dacă tot a fost ridicată ştacheta de către PNL). Pentru că numai de la o viziune se poate elabora o strategie.