Opera şi Criza (7): Pericolul inovării

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După zeci de ani de stagnare, ONB a început să inoveze mai consistent în relaţia cu publicul său începând din anul 2013. Cred că momentul poate fi chiar identificat cu exactitate: Rigoletto pus în scenă de Stephen Barlow. O producţie modernă, care translatează acţiunea operei lui Verdi în anii '20 din Chicago, o lume a Mafiei cu atmosferă de roman noir.

Versiunea completă a articolului a fost publicată pe blogul Despre Opera.

Producţia omonimă de la Metropolitan Opera plasează acţiunea într-un context similar, dar cu 40 de ani mai târziu, în Las Vegas-ul mafiot al anilor '60. Această diferenţă de 40 de ani poate fi caracteristică şi pentru diferenţa dintre cele două teatre de operă.

Modelul de finanţare al Met-ului nu poate fi comparat cu cel european, fie el şi cel mai liberal posibil, întrucât în Statele Unite nici măcar nu există un minister al culturii. Aşa se explică şi de ce contribuţia statului este de numai 4%. Dar politica fiscală legată de donaţii private face minuni, astfel încât Metropolitan Opera are unul dintre cele mai mari bugete din lume. Există şi un revers al medaliei. Dacă statul nu încearcă să controleze conţinutul unui spectacol, ci este doar interesat de rezultatul financiar al acestuia, în schimb, donatorii privaţi au tendinţa de a cere să li se prezinte un spectacol pe gustul lor, ceea ce nu favorizează modernismul.

Dar cei patruzeci de ani de diferenţă instituţională pot reprezenta un avantaj pentru ONB. Pentru că ştim unde se poate ajunge. Seria de spectacole Met in HD a devenit o microstagiune în sine, un extras al celor mai bune momente de pe scena americană. Modelul este urmat de toate marile opere din Europa: Teatro alla Scala transmite în direct deschiderea stagiunii, dar şi unele spectacole mai importante (fără un criteriu anume), Royal Opera House are un program de transmisiuni video aproape identic cu cel de la Met, Bayerische Staatsoper s-a orientat către mediul online, unde transmite în mod regulat şi gratuit o serie de spectacole, iar Wiener Staatsoper a împins mai departe strategia online, prin transmiterea a 45 de spectacole contra cost. La Bucureşti, de zeci de ani nu se întâmplă nimic în acest sens. Drepturile TV pentru transmiterea meciurilor de fotbal din prima ligă românească se ridică la peste 30 de milioane de euro pe sezon. În aceste condiţii, este de neînţeles cum poate părea inacceptabilă pretenţia unui sindicat ca membrii unei orchestre şi ai unui cor să fie plătiţi pentru o transmisiune TV. Sigur, un oficial TVR va susţine mereu că bugetul alocat sectorului cultural din instituţie este foarte mic, dar tocmai pentru că televiziunea publică este finanţată de stat, Ministerul Culturii ar trebui să aibă un cuvânt decisiv de spus în această direcţie.

Radio România Muzical este foarte prompt în a prelua, la concurenţă cu mall-urile, transmisiunile audio de la Metropolitan Opera. În momentul în care vine vorba despre ONB, se aşterne tăcerea. Sau silenzio stampa. În aceste condiţii, se pierd din memorie şi spectacolele bune şi cele rele, rezultatul fiind accentuarea nostalgiei despre care am mai amintit. Dar, chiar şi în vremurile comuniste, media era implicată în promovarea operei, e suficient să ne amintim de încercările discografice de la Electrecord, cu opere italiene, singurele de până acum. Tăcerea prezentă este unul dintre motivele pentru care aceste discuri sunt preţuite în mod exagerat azi.

Există soluţii, desigur, precum cea de la Iaşi, de a transmite pe YouTube spectacole în direct. Poate şi la Bucureşti, într-o zi. Deocamdată, bine aţi venit la Bărbierul din Seviliamade in 1960!

Continuarea articolului, pe blogul

Despre Opera

:

https://despreopera.wordpress.com/2015/10/17/opera-si-criza-7-metropolitan-opera-pericolul-inovarii/

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite