Opera în actualitate
0
Momente şi evenimente. Unele dau proeminenţă şi relief, altele conferă consistenţă vieţii noastre muzicale. Le avem pe amândouă!
„Don Carlo” în versiune de concert, la Sala Radio
Reluarea la noi, cu săptămâni în urmă, a operei verdiene Don Carlo a fost prilejuită de aniversarea bicentenarului naşterii compozitorului, una dintre marile glorii ale artei lirice din toate timpurile. Iniţiativa aparţine Formaţiilor Muzicale Radio iar evenimentul a avut loc în Studioul de Concerte din str. Berthelot. O realizare importantă împlinită în versiune de concert.
O lucrare complexă; pe cât de extinsă pe atât de complicată. Din punct de vedere dramatic dar şi muzical. Muzical în primul rând! A contat mâna forte, priceperea, elanul interior realmente mobilizator probat de dirijorul invitat, de italianul David Crescenzi. Are muzica în sânge şi priceperea în cuget. Gestul său dirijoral conduce şi determină, adună şi construieşte, stăpâneşte nuanţat planurile sonore aşezând pe primul plan vocea; fără a neglija evoluţia simfonică. Cum s-a cântat? In termeni colocviali, mai puţin academici, aş spune că a fost intens folosită metoda Basedow. Adică cu ochii în partitură! E firesc în cazul muzicienilor instrumentişti, a membrilor Corului Academic Radio condus de Dan Mihai Goia. Dar în cazul soliştilor?
Singurul care a stăpânit din memorie întreaga partitură a fost dirijorul; muzică desfăşurată pe parcursul a trei ore! In avant-scenă a înaintat o echipă mare de cântăreţi, cu toţii activând prioritar pe scenele lirice din ţară. S-a cântat îngrijit, s-a cântat cu atenţie, s-a cântat în forţă. O excepţie cu totul notabilă a reprezentat-o soprana Carmen Gurban, o voce rafinată ce dispune de valoroase culori timbrale corelate unei expresivităţi funcţional ataşate textului muzical dramatic. Publicul? Prezenţă deloc numeroasă dar entuziastă.
Dacă „se dădea Traviata” – pentru a câta oară? - sala ar fi fost covârşită! De gustibus… disputandum! In plus, din motive lesne de înţeles, s-a optat pentru o echipă integral alcătuită din solişti invitaţi din ţară. Au lipsit marile nume, cele care puteau determina afluxul melomanilor. Cu ani în urmă tot în Studioul de Concerte Radio au putut fi audiaţi Eliane Coelho, Eduard Tumagian…; în producţii puţin cunoscute la noi, precum Simon Boccanegra, Stiffelio, Macbeth, Adriana Lecouvreur; sunt creaţii din repertoriul italian, foarte preţuit de marele public. Din păcate în mod aproape exclusiv. Sălile erau arhipline!
Tineri muzicieni pentru Oedipe-ul enescian
De această dată pe scena Operei bucureştene; reluarea Oedipe-ului enescian aduce o nouă generaţie de muzicieni români. Şi asta nu de azi, nu de ieri. Este cu totul îmbucurătoare preluarea ştafetelor. S-a glosat mult pe această direcţie. Doresc să remarc prezenţa - din această stagiune, în rolul titular - a bas-baritonului Ionuţ Pascu. Un rol complex, dificil, cu totul solicitant. Din punct de vedere scenic şi vocal. Pe ambele direcţii rolul e bine construit.
Are o creştere dramatică firească. Realizat relativ linear, are de câştigat în supleţe, în ce priveşte rafinamentul timbral al nuanţelor vocale. Viziunea regizorală l-a pus insuficient în valoare. Marile roluri feminine? Iocasta, a fost întruchipată de mezzo-soprana Oana Andra; dezvăluie valenţe dramatice a căror consistenţă e marcată de o puternică încărcătură tragică, aspect pe care îl recunoşti inclusiv în vibraţia timbrală a glasului. In rolul Sfinxului, mezzo-soprana Andrada Ioana Roşu construieşte o scenă puternică având argumentul la fel de puternic al unei vocalităţi de-a-dreptul statuare.
Sunt apariţii care amintesc de marile voci ale trecutului, de marile roluri ale acestei partituri, de mezzo-sopranele Zenaida Pally, Elena Cernei; iar mai recent Marjana Lipovsek. După Constantin Silvestri, în urmă cu peste cincizeci de ani, marea performanţa dirijorală în acest spectacol, pe scena Operei bucureştene, i-a aparţinut lui Cristian Mandeal; a dat consistenţă simfonică evoluţiei orchestrale; a construit o copleşitoare simfonie enesciană pentru solişti cor şi orchestră; era firesc să-l fi regăsit şi de această dată la pupitrul dirijoral. Tânărul dirijor Tiberiu Soare îşi face un titlu de onoare în a se apropia de această magistrală partitură. A fost parcursă onorabil.
Nu este suficient. Ansamblul orchestral nu i-a venit în întâmpinare. O reuşită indiscutabilă a domniei sale – tot pe scena Operei bucureştene - o reprezintă realizarea evoluţiei orchestrale în spectacolul O scrisoare pierdută; este momentul ce a marcat la sfârşit de decembrie încheierea manifestărilor închinate centenarului Caragiale.
„O scrisoare pierdută” în premieră la Operă
Partitura muzicală este semnată de prolificul, de neobositul, de imaginativul compozitor Dan Dediu. Inclusiv autorul – mă refer la declaraţiile de presă - se interoghează asupra tipului de spectacol creat de domnia sa. Operă? Operetă? Musical? Cu siguranţă ceva din toate acestea! Indiscutabil autorul dispune de o strategie bine premeditată privind ansamblul lucrării; dezvoltă o viziune postmodernă vecină formulei fusion, cea care apropie genuri şi stiluri folosind idiom-uri muzicale foarte diferite… cum sunt tangoul, maneaua de secol XIX, romanţa, sârba; idiomuri ce definesc personaje, situaţii.
Cheia succesului ? O aduce realizarea orchestrală unificatoare, spectaculoasă…; în adevăr magistrală! Există un prolog, o evoluţie dramatică puternic dinamizată, există un moment liric bine calculat în economia lucrării – monologul Zoei; există un final strălucitor, contaminant, ce electrizează sala de ambele părţi ale rampei. Este reacţia firească a publicului ce se lasă flatat de aspectele unui modernism la care aderă, pe care îl digeră; iar aceasta date fiind intonaţiile şi ritmurile pe care le cunoaşte, pe care le recunoaşte.
Cu unele, poate, se identifică. La nivel practic, există însă lungimi ce devin trenante, lungimi ce decurg din lucrul insuficient asupra libretului, faza preliminară actului muzical, componistic. Sper ca autorul să găsească resurse pentru a se reapropia de partitură, proporţionând eficient textul literar şi pe cel muzical. O echipă de tineri solişti, Simonida Luţescu, Florin Simionica, Lucian Corchiş, Iustinian Zetea, Valentin Racoveanu, Daniel Filipescu, Daniel Pop, Liviu Indricău, Adrian Strezea au dat o imagine inedită personajelor caragialeşti.
Ştefan Neagrău, autorul libretului şi al realizării scenice, compune un spectacol situat în afara unei localizări temporale; este o extensie pe mai bine de o jumătate de secol, extensie ce reţine atât elementele pitoreşti, locale, cât şi modernităţi, de asemenea mondenităţi ataşate deceniilor de mijloc ale secolului trecut; cum altfel, scenografia este semnată de doamna Viorica Petrovici, o creaţie inspirată, de bun gust. Nu poate fi trecut cu vederea lucrul asupra ansamblurilor corale, admirabil puse la punct prin strădania tânărului maestru Daniel Jinga.
Două simboluri vizuale marchează în mod semnificativ întregul spectacol. Anume imaginea gazetei, nivelul media la care se consumă, se devorează informaţia momentului, şi cea a felinarului, în lumina obscură a căruia se ascund dedesubturile măruntelor, a marilor maşinaţiuni politice.
O scrisoare pierdută, compozitor Dan Dediu
Scene din opere verdiene la Ahteneu
Muzică de operă, importante pagini verdiene au fost oferite publicului, la Atheneu. Realizatorii performeri? Ansamblurile reunite ale Filarmonicii aflate sub conducerea dirijorului româno-spaniol Octav Calleya, o natură muzicală pozitivă, solară, mobilizatoare.
Pagini corale, pagini orchestrale din opere mai puţin cunoscute la noi, cum sunt Lombarzii, Macbeth, sau creaţii verdiene îndrăgite de marele public, pagini din Traviata, Trubadurul, Don Carlo, Nabucco, Aida, au putut fi audiate prin contribuţia Corului Academic condus de maestrul Iosif Ion Prunner, a membrilor aparatului simfonic. S-a cântat cu bucurie, cu un elan interior bine întreţinut; iar aceasta dată fiind generozitatea adresării, întreţinută de rigoarea actului dirijoral.
Nu notez acest lucru pentru prima oară dar treptele înalte ale profesionalismului cântului coral includ, printre alte aspecte, acurateţea privind dicţiunea în actul intonării textului literar. Este o grijă permanentă ce revine întregului ansamblu coral, maestrului coordonator al acestuia. In prima parte a programului, pianista Gabriela Ungureanu a oferit o versiune pe cât de captivantă, pe atât de luminoasă, de aerată, a celebrului Concert în sol minor de Camille Saint-Saëns.
Imaginând o scară valorică ce ar privi conduita profesională a celor trei ansambluri orchestrale menţionate, voi situa pe primul loc orchestra Filarmonicii bucureştene în concertul menţionat, pe al doilea loc Orchestra Naţională Radio în concertul Don Carlo, iar pe al treilea, orchestra Operei bucureştene în spectacolul enescian. Deasupra tuturor nu pot să nu situez, totuşi, evoluţia orchestrală condusă cu fermă, cu determinantă acţiune, tot de dirijorul Tiberiu Soare în spectacolul O scrisoare pierdută. La noi se poate. Când aşa, când altminterea!
Se încarcă comentariile...
