Ediţia curentă, care s-a deschis cu premiera bucureşteană a multipremiatului documentar „Acasă” de Radu Ciorniciuc, beneficiază, pentru prima dată în istoria festivalului, de o competiţie internaţională jurizată de profesionişti. Cele nouă filme nonficţionale, selecţionate de Andrei Rus şi Vanina Vignal, vor fi evaluate – şi, dacă vor fi considerate cele mai bune, recompensate – de către cineaştii Claire Simon, Mariana Otero, Abbas Fahdel, Ana Lungu şi Ivana Mladenovic.

Mai jos, câteva note despre primele patru documentare din competiţie.

Rămânere

„Sezonul nisipului” („The Future Cries beneath Our Soil”, Vietnam-Filipine), lungmetrajul de debut al cineastei Pham Thu Hang, începe derutant. Dacă ne-am lua după insertul introductiv şi primele secvenţe, am putea crede că vom vedea un film despre lupta pentru supravieţuire a locuitorilor provinciei Quang-Tri (care leagă sudul şi nordul Vietnamului), înconjuraţi încă de bombe şi mine neexplodate din războiul încheiat în urmă cu peste patru decenii. Totuşi, chiar dacă rănile cumplitei conflagraţii nu au dispărut, din natură şi din oameni, documentarul se dovedeşte un film liric, contemplativ, fidel ritmului vieţii personajelor sale. Cinci bărbaţi îşi pierd timpul împreună, cu alcool şi tutun, gâlcevi şi văicăreli alternate cu tăceri confortabile, dar şi cântece despre vremuri şi trăiri apuse. Anotimpurile vin şi se duc, în rime subtile, iar într-o zi unul dintre prieteni moare. Dar, când acuzele şi regretele s-au stins, ceilalţi rămân captivi în acelaşi far niente nu întru totul dolce.

Răspăr

Cum poţi vorbi despre migraţia spre Europa fără a păşi pe cărări bătătorite? Probabil asta e întrebarea pe care şi-a pus-o cineastul Jean-Marc Chapoulie înainte de a realiza, în colaborare cu scriitoarea Nathalie Quintane, filmul nonficţional „Marea din mijloc” („La Mer du Milieu”, Franţa). Acesta cuprinde, în cea mai mare parte, imagini surprinse de camere de supraveghere în ţările din jurul Mării Mediterane şi adunate de Chapoulie, de pe Internet, pe parcursul a doi ani (dar nu numai: regizorul include şi câteva filmări ceva mai vechi din Siria, ale unor opozanţi ai regimului Assad). „Vederile” (nu întâmplător, realizatorii ajung şi în La Ciotat, unde, în urmă cu 125 de ani, un tren devenit celebru intra în gară, filmat de fraţii Lumière) nu sunt preluate tel quel. Ele sunt însoţite în principal de trei voci: Chapoulie, fiul său adolescent, Orso (ale cărui curiozitate şi pragmatism contrastează cu descumpănirea şi didacticismul tatălui), şi Quintane, cu discursul ei poetic-nostalgic.

Rătăcire

Cu şapte ani înainte de Auschwitz-Birkenau, în Germania lui Hitler au apărut – mai ales în Saxonia, bastion al mişcării muncitoreşti – cele dintâi lagăre naziste. În 1933, au ajuns aici aproximativ 200.000 de cetăţeni, arestaţi „preventiv”, pentru „protecţie” şi „reeducare”, apoi exploataţi, torturaţi şi chiar executaţi. Aceste lagăre, prea puţin cunoscute, sunt abordate în „Statut şi teren” („Zustand und Gelände”, Germania), primul lungmetraj scris, regizat şi produs de Ute Adamczewski. Cineasta extinde la o scară mult mai amplă procedeul lui Mircea Săucan din „Casa de pe strada noastră” (1957). Nu mai este vorba doar de memoria obiectelor dintr-o locuinţă, ci despre memoria clădirilor şi a spaţiilor urbane care au servit drept scenă a terorii. Revizitarea acelor locuri, prilejuind surprize nefaste, e însoţită de vocea lui Adamczewski, care, pe un ton mereu egal, citeşte documente sugestive (articole, memorii, rapoarte sau scrisori). Filmul induce conştientizarea potenţialei repetări.

Răgaz

„Strada Deşertului nr. 143” („143 Rue du Désert”, Algeria-Franţa-Qatar) de Hassen Ferhani este un minunat documentar-portret despre o femeie solitară şi independentă. Ruptă de familia ei, Malika trăieşte, cu doi câini şi o pisică, într-o căsuţă pierdută în Sahara algeriană, pe marginea drumului naţional. Aici, ea oferă călătorilor omletă, ceai, cafea, apă, ţigări, conversaţie şi, la nevoie, adăpost peste noapte. Prin interacţiunile protagonistei, microcosmosul ei oglindeşte macrocosmosul Algeriei de azi, cu realităţile sale (dezechilibrul pieţei muncii, migraţia economică, intruziunea religiei etc.). Peste drum apare competiţia, dar Malika îşi păstrează optimismul şi nu ezită să intre în joc cu un vechi prieten sau cu nişte cântăreţi ce poposesc în localul ei, detectând însă ipocrizia sau minciuna. Ferhani o urmăreşte devotat, făcând minuni cu un decor minimalist, mişcări limitate ale camerei şi lumină naturală. Merită să zăboviţi asupra acestui film plin de inventivitate şi vitalitate.