Am fost onorat de prietenia lui şi am sperat şi eu, ca şi el, că marii doctori savanţi pe care i-am rugat să-l ocrotească şi să-l apere de o boală neiertătoare, din nefericire, dezlănţuită împotriva lui, şi, câteva luni, aceşti mari savanţi au făcut dincolo de tot ce se putea închipui în medicină, chiar şi intervenţii unice în disciplina lor, şi nu putem acum decât să le mulţumim că au lungit, totuşi, în ciuda suferinţelor lui, viaţa în care, cu un devotament impresionant, a creat şi lucrat încă doi ani.

Paul Popescu a fost unul din marii portretişti în sculptură, busturile realizate de el unor personalităţi ca Mihail Sadoveanu, de pildă, sau mai ales, Eminescu, intrând în conştiinţa publicului. Mă opresc aici pentru ca să spun că busturile lui Eminescu, turnate în bronz, sunt - în opinia mea -  cele mai frumoase din câte s-au făcut Poetului Naţional. Unul dintre aceste busturi se află în rotonda Eminescu din grădina Catedralei Arhiepiscopiei Râmnicului, celălalt în expoziţia permanentă a Grand Hotel Sofianu, singurul hotel de acest fel îmbogăţit aristocratic cu peste 500 de opere de sculptură, pictură şi grafică. Bustul lui Eminescu este de o rară frumuseţe, surprinzător prin sentimentul de poezie în sine, pe care-l respiră, şi de tinereţe vizionară.

Busturile şi soclurile anume concepute ca să facă parte dintr-un unic ansamblu, amintite, îmbogăţesc oraşul Râmnic şi-i sporesc patina culturală unanim recunoscută.

Aici ar trebui să mă opresc din nou şi să spun despre cele două portrete – bust făcute soţilor Tătărescu, ocrotitorii lui Brâncuşi, amplasate în parcul oraşului-capitală a Gorjului, au fost – spun cu regret – scoase de pe soclurile lor şi duse la Vladimir, la Casa Memorială Tudor Vladimirescu de exigenţe nefireşti, din păcate.

Paul Popescu a lucrat în Franţa, Japonia, Portugalia şi Austria, Serbia şi Egipt şi lucrările lui se află în muzee şi colecţii particulare, contribuind şi în ţară la recunoaşterea talentului său de sărbătoare, care s-a manifestat şi în sculptura monumentală şi în Bucureşti, la statuia lui Tudor Vladimirescu, lucrat într-o viziune romantică, creat şi  inaugurat în chiar ultimele zile ale vieţii.

A fost un artist dăruit lucrului necontenit, căruia i s-a dedicat cu o modestie impresionantă, cu atât mai mult cu cât a fost tot timpul iluminat de un har care îl înscria în fiecare clipă a muncii lui şi prin fiecare operă între marii artişti hărăziţi să le rămână numele în conştiinţa publică.

Brâncuşolog devotat, a lucrat tot timpul – la Târgu Jiu, mai ales – cu conştiinţa că este dator să îşi aducă contribuţia la omagierea genialului maestru. Aşa şi-a consacrat o însemnată parte a vieţii lui de atelier artei şlefuirii bronzului şi pietrei şi, mai ales, marmurei. A fost, cel mai mare şlefuitor al marmurei din sculptura românească de azi şi a iubit marmura în care a lucrat compoziţii şi lucrări de ansamblu, cum este lucrarea impresionantă aflată în colecţia muzeului Sofianu. A şlefuit marmura – se poate spune – ca Brâncuşi, şi opera de şlefuitor al marmurei s-a impus şi în Păsările lui Paul Popescu, una din aceste păsări măiastre putând fi văzută pe esplanada Muzeului Ţărănesc cu Artă Contemporană de la Bălăneşti, străpungând în zvelteţea ei cerurile albastre ale Gorjului. Dintr-o asemenea pasăre şlefuită, până când trupul ei părea că poate să zboare, a desprins într-o zi o aripă, ca o lamă înaltă, ca o sabie de Toledo, şi lama aceasta de marmură a fost şlefuită cu răbdare şi cu un talent greu de egalat până când lama de marmură a devenit transparentă ca o foiţă de Biblie, încât ţi-era frică, aflându-te în faţa ei, de străvezimea care o întreţinea, să şi respiri, să nu vibreze.

A fost şi rămâne unul din cele mai fascinante argumente la care a ajuns în arta şlefuirii marmurei, dar şi a pietrei, artă dovedită în atâtea portrete feminine, care, privindu-le, par în plină viaţă. O operă magistrală o reprezintă cioplirea în marmură  şi şlefuirea savantă a imaginii unui păun rotindu-şi coada bogată, cu pecetele cunoscutelor flori şlefuite în marmură până când să te facă să crezi că aceste flori se menţin singure în coada de păun.

Numeroase expoziţii personale sau participări la expoziţii colective l-au făcut cunoscut şi recunoscut pe Paul Popescu ca pe unul dintre cei mai harnici artişti care nu şi-a părăsit nicio clipă atelierul. A fost un mare muncitor care-şi urmărea desăvârşirea lucrărilor până şi în cuptoarele turnătoriilor când era vorba de bronz, stăruitor în patima perfecţiunii.

Lumea artistică românească – se va vedea din ce în ce mai bine în timp – a pierdut un artist care ne va trimite întotdeauna cu gândul la marii clasici.