Concerto grosso de Haendel în si bemol major, Concertul mozartian nr.12, pentru pian, în la major, Simfonia nr.101, „Ceasornicul”, de Joseph Haydn, iată un parcurs stilistic important atât pentru ansamblul O.C.R. cât şi pentru protagonişti! Este evoluţia atât de elocventă a muzicii instrumentale vest-europene de la genul de Concerto grosso, un brand italian al epocii primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, la genul măiestrit al concertului solistic şi al simfoniei clasice.

Situaţii de exemplaritate în plan stilistic au fost oferite atât de pianista Dana Borşan cât şi de dirijorul Christop Adt. Colaborarea lor se extinde, deja, la noi, pe mai multe stagiuni; se concretizează într-o siguranţă a relaţiei, într-un real simţ al echilibrului, al proporţiilor, aspecte condiţionate de forescul bunului gust.

Din ce motiv, oare, în stagiunile noastre de concerte audiem atât de rar creaţii ale repertoriului imens al muzicii baroce? Pentru simplul fapt că pe lângă talent şi agilităţi de manualitate instrumentală este nevoie de ştiinţă, de specială cultură a stilului. Sunt aspecte ce devin în acest caz costructive, sunt date pe care cei doi protagonişti le deţin în mod absolut, ştiu a le înpărtăşi cu membrii ansamblului, ştiu a le dărui publicului.

Să nu uităm, Dana Borşan este deţinătoarea la noi a unei integrale discografice a concertelor mozartiene pentru pian, integrală înplinită în compania aceleiaşi O.C.R., o realizare unică în planul culturii muzicale în regiunea culturii Europei de Est. Pe deasupra aspectelor stilistice se poate vorbi aici de o relaţie directă dintre echilibrul construcţiei frazei muzicale şi calitatea sunetului gândit a susţine desenul conturului ritmico-melodic, relaţia acestuia în plan armonic;  un sunet care nu dispune nici de o consistenţă pregnantă şi nici nu este alb-detimbrat. Sunt, în acest caz, sonorităţi ce desemnează o viziune pianistică actuală ce poate doar sugera valorile jocului pianistic imaginat a aparţine, eventual, ultimelor decenii ale sfârşitului de secol XVIII. Este o viziune academică vie, susţinută de o sensibilă relaţie cu orchestra, cu ansamblul corzilor, cu lemnele. Nu poţi să nu observi în cântul Danei Borşan o determinare spirituală ce conferă motivaţie jocului pianistic, comunicării înseşi. Este un concert al tinereţii mozartiene luminoase, aspect definit aici pe parcursul unei evoluţii elocvente, de un exemplar echilibru.

Sunt aspecte pe care le regăseşti şi în realizarea Simfoniei în re major, Ceasornicul, de Joseph Haydn, un opus solar ce aparţine maturităţii târziii a compozitorului, celebrului ciclu al simfoniilor londoneze. Cu totul impresionantă rămâne maniera temperamental angajată pe care o dezvoltă dirijorul Christoph Adt, o angajare care nu dizlocă ci, dinpotrivă, hrăneşte din punct de vedere muzical echilibrul proporţiilor acestei lucrări; este un opus ce poate fi considerat drept model al genului simfoniei clasice vieneze. Echilibrul privind dimensionarea contrastelor, funcţionalitatea acestora în ce priveşte arcuirea secţiunilor formei rămân exemplare.

Este de apreciat în acest sens inclusiv diferenţierea stilistică cea care acreditează de o manieră pertinentă sonorităţile genului haendelian de concerto grosso. In mod regretabil, sonoritatea clavecinului acompaniator a fost creată nu de un instrument autentic ci de unul electronic; iar folosirea în concert a acestuia nu face în nici un caz cinste instituţiei Radiodifuziunii publice bucureştene.

În mod cert, colaborarea celor doi protagonişti cu muzicienii ansamblului s-a dovedit a fi realmente exemplară. Reprezintă, aşa cum este de observat, în ultima vreme, un semn al normalităţii profesionale.