România a participat la Bienală încă din 1907. Pavilionul permanent românesc a fost construit în perioada 1938-1940 din fondurile Guvernului României sub îngrijirea lui Nicolae Iorga. Avem o istorie lungă la Bienală. Şi mă mândresc cu acest lucru.

Ţările care nu au pavilion permament închiriază spaţii şi expun peste tot prin oraş. Oraşul se schimbă complet în această perioadă. Bineînţeles că îşi pastrează farmecul vechi, cu palate pe apă strâmbate de ani. Dar în plus are peste tot, unde nu te aştepţi, obiecte de artă contemporană care contrastează puternic cu imaginea clasică a oraşului. Oraşul întreg devine o expoziţie de artă de avant garde, cu imagini puternice care uneori agresează privirea, cu frumuseţe şi urâciune, cu artă care îţi zgândăre imaginaţia şi îţi forţează mintea să guste idei noi. Şi uite asa m-am îndrăgostit de Veneţia în perioada Bienalei. 

Anul acesta s-a inaugurat a 55-a ediţie a Bienalei. În săptămâna înainte de deschiderea oficială şi de decernarea premiilor (Leul de Aur, Leul de Argint etc) Veneţia este inundată de oameni din lumea artei -artişti, colecţionari, galerişti, reprezentanţi de muzee, critici. Şi bineînţeles oameni ca mine, cărora le place arta fără să fie nici pe departe cunoscători. Se dau petreceri peste petreceri organizate de ţările bogate, de galeriile bogate, de colecţionarii bogaţi. Vrei nu vrei, se vede contrastul. Cei bogaţi îşi etalează bogăţia. Petrecerile pot avea un aer arogant. Cei care lucrează în pavilioanele ţărilor bogate pot avea un aer arogant. Bogăţia poate avea un aer arogant. Există o diferenţă uimitoare în felul în care eşti tratat de cei care lucrează într-un pavilion bogat, de exemplu SUA sau Marea Britanie, care sunt reci, nepoliticoşi şi te privesc de sus ca pe un jurnalist amărât din România, şi felul cald în care eşti tratat în alte pavilioane mai puţin bogate, ca cel brazilian sau venezuelean. Numai acest lucru ar merita un articol în sine. Un studiu al atitudinii umane ca lucrător cu publicul când ai în spate pavilionul SUA comparat de exemplu cu pavilionul Azerbaijan.

La românaşii noştri nu a fost nici o aroganţă. Dar, din păcate, s-a simţit sărăcia, lipsa fondurilor. Toate pavilioanele când au avut deschiderea oficială au încercat să ofere un pahar de ceva, o gustare, ma rog, ca la orice vernisaj. România a oferit nişte vin pe care îl turnau din sticle de plastic de doi litri. Ca pe vremea sinistrului. Vin prost. Am întrebat şi eu ce fel de vin este. Mi-au răspuns că este vin Tokay. Românii nici măcar nu au servit vin românesc la deschiderea oficială a pavilionului României!  Oricum, vinul era aşa de prost că mai bine că nu era românesc. În dreapta pavilionului au pus un mic chioşc de îngheţată. Şi cu asta basta. Aceasta a fost deschiderea oficială a României. Sărăcie curată.

În contrast, proiectul de artă care a reprezentat România este cu totul şi cu totul deosebit. O abordare originală a istoriei Bienalei de la înfiinţarea ei până în prezent. Artiştii români, îmbrăcaţi în straie simple de stradă, anunţă titlul unei opere importante de artă, anul prezentării ei la Bienală, şi câteva mici detalii despre opera respectivă. Apoi, unul câte unul, îşi poziţionează trupurile în aşa fel încât să reconstituie opera respectivă de artă, ca într-un tablou vivant care durează câteva minute. Un omagiu efemer al operelor de artă care au influenţat lumea, creativitatea. Totul construit din corpuri omeneşti. Operele de artă respiră prin piepturile performerilor români. Fiecare reproducere vie este un moment magic.

Nu am decât cuvinte de laudă pentru participarea României. Este de asemenea un efort fizic major. Performerii noştri reproduc cam 100 de opere de arta pe zi. Acest lucru va avea loc non-stop până la închiderea Bienalei - câteva luni de zile. Un maraton al artei.

Am ieşit din pavilionul României fericit. Şi mândru. Am făcut şi eu reclamă cât am putut, le-am spus tuturor să meargă şi la pavilionul României. Deşi România nu a luat niciun premiu la această Bienală, participarea este de foarte bună calitate. Jos pălăria.

După ce am ieşit de la Bienală, cu inima plină de mândrie că sunt român, m-am izbit de altă realitate. Veneţia este plină de femei în negru, cu basmale pe cap, care stau în genunchi şi cerşesc cu un pahar de plastic în mână. Mi s-a strâns inima în piept când mi-am dat seama că sunt din România. Şi mi-a fost ruşine.